visăreasa

Val de rouă. Îmi cuprinde capul cufundat în gânduri, Două scânduri paralele, Par zăbrele scufundate în tăcere. D-apoi eu ce aş mai pierde,  După stâlpi înalţi, după miile de stele, Cufundate în durere, De plăcere? Umbli lela dai impresii cutezante, Nu faci nici ce spui, nici ce vrei Ci ,faci ce se poate. Cad iar norii de atâta ploaie, Cad şi păsări călătoare. Pierd tăria pe câmpia  Unde mă arunc în gol, Spre un vid deschis, Deschis orizontului meu pustiu, Înzestrat şi tulburat de veşnice întrebări, Chinuitoare. Fără răspunsuri par mult mai... Atrăgătoare? Le las pustiite, amărâte, Le las, Mă prefac retras. Şi plec. Val de rouă nouă, Cade doar când nu mai plouă Ploaia vine de îndată, Norii cad, Mă lasă lată.

Buzele-mi sunt pietre însângerate. Ochii-mi-s mări învolburate, Aripile-mi ard în spate. Văd pătrate, cad pătrate, Semăn coli înfrigurate. Cad pătrate...Văd, Pătrate. Neguri stânge de amurguri, Par adesea doar nimicuri. Cad securi bănuitoare, Cad o mare... Văd o mare. Întunericuri fardate, Van în spate, Fierb aproape nerăbdate. Şed alene pe cărare, Solitare, solitare... Cad întinse peste mare, Cad în mare, plâng în mare. Urlu tare pe cărare, Dar nu doare, nici nu pare... Zi cu soare, o plimbare, Noaptea care, Care arde o cărare, arde tot din tine, pare! Alinare bănuitoare, Liniştea de pe cărare, Umple gol de nerăbdare.

Smarald căprui dulce-amărui, Atât descoperi de departe Niciun zâmbet, nicio parte... Nimic real, nici fabulos, nimic pompos, Însă ceva cam somptuos. Piele şi os. Greu de-adunat, zâmbete rare, Furtuni florale. Roş în obraji, zâmbete largi. Buze dulci dar tare iuţi de nu le-asculţi. Nicio şansă să-i prinzi mâna, ori s-o cuprinzi, Nu te crede nici de strângi din dinţi. De-ai fost iertat, nu fi-mpăcat, Nu te-a iertat. Te crede greu, dar câteodată uită, că-i o uitucă, Cî-i năucă. E o confuză -muşcă de buză- Apoi când cade-n adormirea minţii tale, Uită şi-o doare orice încercare. Se credea mare. Fiind nimic Uită ce zic.

Conştiinţă imposibilă, ce nu mă înţelegi? Cazi ploaie,ce te pleci aşa în faţa soarelui? Conştiinţa asta-mi leagă ochii şi-mi deschide sufletul. Dar eu? Cum rămâne cu mine? Eu vreau să simt prin văz. Să deschid ochiul drept şi să te văd ca om. Să îl închid şi să-l deschid pe cel stâng şi să te văd cum eşti. Mi-a ajuns să tot orbesc de foamea cunoaşterii. Degeaba simt atât de multe dacă nu m-atrage-n niciun mod simţirea. Vreau să văd prin tuul tău atuul meu,iar tu prin mine să visezi la tot ce crezi. Când cred în mine, cred şi-n Dumnezeu, dar Zeul ăsta de tot mi-l bagi pe gât, nu-i de-al meu. Conştiinţa asta... E absolut ce vrea, când vrea. Cad iar toate stelele de frica mea, ira sunt Dumnezeu, iar mă joc cu destinele voastre precum cu păpuşile pe sfori -că meritaţi-nu sunteţi demni de mine. Dumnezeu neînţeles. Privesc de sus harababura asta ca pe-un tot unitar. Vă împart pe categorii şi vă spun clar, pe înţelesul fiecăruia că nu sunteţi demni. I-ar spune Dumnezeul meu ceva conşti...

Mă trezesc cu gânduri împrăştiate... Ce se ard atâtea ţigări pentru fum?Nu vă e de ajuns doar tutunul? Ce tot luminăm atât străzile? Oricum nu-i cunoaştem pe cei ce-i vedem. Clipesc atât de neînţeles, parcă să te sfidez. Parcă în timp ce tu vorbeşti sau îmi zâmbeşti, parca eu, prin clipit te ignor. Parcă îţi întorc spatele şi te ignor în timp ce tu îmi povesteşti cel mai important lucru din viaţa ta.E doar clipit, e uman,nu? Eu îl văd ca pe dezinteres, nu-mi place să te văd lângă mine clipind sfidător.Ce să înţelegi tu prin necunoscut, dacă odată la 4 secunde clipeşti şi nici nu ştii cum să clipeşti.  Visele sunt vise, nu visuri. Am idealuri înalte cu privire la tot, iar când mă loveşte plăcerea, cade exact. Exact pe nimic! Mă simt ca marea, întâmpinată de fiecare dată de malul brut, ce-mi pune capăt fiecărie visări, valurile-mi sunt oprite de stânci. De stânci seci, dure şi incababile de, de... de a accepta nimic. Mă ridic, mă scutur de mare  şi mă plimb pe malul ei, respirâ...

Amplu ansamblu de strigăte neîncetate, Îmi tulbură şi mintea şi dorurile toate. Să le fac să se oprească n-am putut, Îmi fac parcă-n ciudă,însă-mi ţin de urât. Îmi sperie dorinţa şi vlaga şi voinţa, Nimic nu pot să fac,nimic. Parca stau într-o stare de vegetal neînverzit, Atât de ireal, atât de enigmatic, Cad în visare aiurită, mă simt atât de obosită. Cesul face timpul să se scurgă, Vrea să fugă... Vrea să fugă... Eu vreau să poposesc, să mă odihnesc, Să nu mă mai grăbesc. Pierd noţiuni vitale, le vreau dar Le dau uitare fără a mea voinţă, Nu-mi stă în putinţă. Atât de egoist, tot ce doresc, Tot ce gândesc, Simbolic mă gândesc la un alt tu, Doar că nu tu. E-un fel de vis feeric, adorat  de mine, Parcă. Spintecător gând mă fulgeră, Meteahnă pură-mi şuieră Şi-mi spune, printre altele, Că totul e o ardere de vis. Cerc închis.

Orice văd îmi tropăie prin cap, orice aud mă lasă mut, orice îmi dă de înţeles orice- altceva. Îmi spui da, cred că-i nu. Dar ai spus-o în aşa fel...Orice zâmbet pare plin de ură, orice sunet e-o harababură. Mă-nchid în mine, are sens să ard de voie şi nonsens. Cutremurător, mă trezesc din adormirea asta veşnică şi realizez că totul e de fapt nimic,nimic,nimic... Mă-ndop de scrumuri şi fleacuri care par să aibă legături. Dar n-au. Par învăluită de dureri aprigi, dar jur că n-am nimic. Nimic ce să aibă legături cu mine, habar n-am ce zic. -Sinucigaş plătit, pari un pic răzvrătit. E totul bine? Pari aţintit asupra a ceva bizar.- Sinucigaşul mă privi cu ochii-i negri plini de ură, mă privi ,doar o măsură apoi-mi suflă fum în ochi. Mă ignoră apoi, l-am lăsat să stea în pace şi îmi ziceam că-i un simplu sinucigaş, laş. Simplu părtaş a tot felul de lupte, încapabil să le lupte. Să le facă un final,nimic, e-un simplu capabil de nimic, un ipocrit. Apoi, a doua-mi eu îmi spune: Dar dacă tu ai ...

De-atâta tăcere-mi limpezesc mările din ochi, De-atâta agitaţie sintetizez armonic orice creaţie, Ocrotitor, mângâi nimicul din mine ce tinde să acapareze tot. Vânzător ambulant de vise încurcate, tulburi mările toate, Dezlegi mâini legate şi furi gânduri uitate. Arzi clipe sfărmate, în clipe îmbătate de suspine. Le vinzi şi le înfingi în ale tale-ţi vine. Te resping şi pe tine şi pe toată lumea, nu-s nici Soarele, nici Luna. Mitic, amarnic, războinic trandafir, Îmi frânge pielea-mi îmbibată-n toturi, nemulţumiri. Străpunge van în tot felul de vorbiri. Apocaliptic c-un fel de atitudine crispată, Înfurii orice urmă de vietate lăsată, furată, înviată. Poposesc scurt timp pe gândul de a sta cu tine, Respir adânc şi-mi revin ,în fine. Neatrăgător, devin din ce în ce, Nimicul ăsta mă atrage din ce ,în ce Mă duc ca-ntr-un abis, sfârşesc închis.

M-am îmbrăcat cu nori de gem, Mi-am luat timp ca să socot un act solemn. Mi-am tuns fiecare fir de demnitate, Erau despicate toate! Am scris cu degetul, în umbra, Pe pereţi tot felul de desene, Le-am explicat cum am putut, Prin alte semne. Am vrut să văd cine sunt eu, Dar eul ăla oi fi tot eu? Am atins cu buzele-mbibate, De frângeri de muze şocate, Aere de Zmei, Centauri, Balauri... Le-am adunat pe toate-ntr-un cufăr, Le-am lăsat împăcate c-o tonă de păcate. Nu mai pot să le sufăr, simt cum trag de cufăr, Să le eliberez, să cedez? Le dau drumul la toate, mii de păcate, Zburate şi furate, dintre toate cele luate. Fantastice lumini le simt şi văd de unde vin, Dar ce or voi ele? -Te caută un Zmeu, striga mirat un Leu! Îmi făcusem jurământ că în veac p-acest Pământ, N-o să mai calce pui de Zmeu apăi stăpân de-al său... Fugii la Zmeu să văz ce vrea, Din cap dădea şi îmi zicea: -Tare aş vrea... Pe dumneata! Mă uit la el şi-i spun zâmbind: -De-ar fi cum am voi, înd...

Flori de maci şed sub copaci, Furtuni reci adună melci. Frunze roşii de cireş cad alene pe podeţ, Şi-mi adună zâmbetu-ntr-un nor. În păduri adăposteam un dor, Şiroi de ape-l fermecau, Dar dânsului nu îi plăceau. De dor se tot plimba-n păduri, Se tot văita în strigături, Şi tot urla şi tot ţipa Şi mâna stângă şi-o fărma. Lovea copaci, strivea gândaci, Gândea la singuratici... Dorea umilul dor să aibă, O viaţă fără de păduri, Fără de strigături, Fără de ape fermecate, Dorea o stea, o stea a sa. Fiind singurul meu dor, Am zis să-i şi îndeplinesc un vis, O stea i-am dat! De fericire-a tot strigat. Dar când pe stea dânsu-a urcat, Îndată dorul a încetat. Urla de jale, plângea-n pumnale. Doar noaptea o zărea, Dar ziua el iubea. Plângea de teama, Striga de dor, De dorul său de mlaştini din păduri! De macii roş de sub copaci, De şiroaiele curgătoare, cele fermecătoare. I-am dat drumu-n păduri, Zburda neîncetat, o clipă n-a urlat. Cu gândul meu odataă parcă a zb...

Am stat singuri la discuţii, În timp. Am oprit ceasul şi am navigat, În trecut. Ne-am delectat privirile, Unul cu celălalt. Am atins nemărginirile, Unul pe celălalt. Ne-am certat unul pe altul, Cu mâinile pe umeri. Am ţipat unul la altul, Cu buzele pecetluite. Ne-am înghiţit suspinele, Unul altuia. Ţi-am tăiat rădăcinile, Ţie, nu altuia. Am dat drumul timpului, Şi s-a scurs... Am scrâjelit rădăcinile, Pe parcurs. Am respirat adânc în timp, Ce timpul fugea. Îţi înapoiam rădăcinile Iar timpul venea. Tu ai atâta timp, De irosit pe balcon... Iar eu, n-am Nici să fiu om. Mă ierţi doar cu privirea, Iar eu? Îmi pierd firea.

Schimbătoare vreme ţi-ai ales, primăvară! Greşită lume ai ales, Dumnezeule! Lună îmbibată-n sânge, Soare, singur care plânge. Nouri negri plini de ceaţă, Lasă urme de furie încercând să zgârie... Biet amurg, te scurgi încă în visare, Căutând un pic de mare! Sfântă Lună care vrei să fii cunună, Mândră precum o stăpână. Caut gerul, fiind încă-nfierbântată, De tristeţea soarelui, Mă îmbată. Fum, ard toate de un dor nebun De mine, simt şiroaie curgătoare, Pierzându-se uşor în mare, Tu amurg, te pierzi acum în ape, -Gânduri deşarte- Pietre secate, doruri furate, Mâini legate.

Alerg pe-un cer, dezechilibrat. Dorm pe o stea, somnambul. Cu sufletu-mi atent, în altă parte... ŢIP! Încet,încet,încet, Mă ridic. Văd nouri amari, întristaţi. Simt lumini înţepătoare, de crispaţi. Lovesc cu putere în pereţi, îndureraţi. Visez la doruri de lume, ea la doruri de cârme. Stau şi lovesc întristat, Privesc la pereţi dezolat. Arunc câte-un ochi pe furiş, la dorul de noi doi, Cei trişti. Mă topesc încetişor pe covor. Vizualizez tavanul, Mi-l imaginez învingător.

Nu suntem generaţia fără identitate! Nu ne este ruşine să ieşim pe stradă cu părinţii noştri care ne-au crescut, ne-au educat, ne-au hrănit şi şi-au înălbit firele din cap cu întrebarea: Acum de unde mai fac rost de bani? Nu suntem ţinuţi pe palme şi nu ne este suflat în borş. Nu ar fi trebuit să ne naştem în comunism să vedem ce e răul ,ca să spunem că vrem mai bine! Nu avem tot ce ne dorim şi nu suntem generaţia  lui "mi se rupe" ci generaţia: FRATE ŞTIU CĂ POT MAI MULT! Nu suntem generaţia care cu tot cu facultate o să spele vase sau nu o să ştie să vorbească limba maternă. Nu, nu suntem generaţia aia care nu ştie cât de greu se câştigă blidul ăla de mâncare. Nu suntem o generaţie de mucoşi, nu suntem NERECUNOSCĂTORI pentru ce avem. Nu suntem nemulţumiţi ci pur şi simplu, ca voi, vrem o schimbare! Ne spuneţi că meritam să trăim în comunism pentru simplul fapt că avem tupeul "JEGOS" să spunem şi să luptăm pentru ceea ce vrem. Ni se spune că suntem atât ...

Ce tot te frângi? Ce tot te plângi? Te-arunci în gol, Tenebru nor -Rană deschisă- Lumină stinsă. Ating şi marea, Luna e calea, Soarele-mi arde, Cărarea. Atâta dor, de-un simplu gol, Ce tot îl frângi? Ce tot îl plângi? Te seacă calea? Seacă el marea? Concomitent, gandu-mi fuge dezolat, La noi. Anost, grotesc, tenebru. Atât, numai noi doi. Ovaţionez, Cât pe aci să te creez, Să te trădez. Imperturbabil, fug şi fug şi fug. Ş-alerg şi simt şiroi de ape, Inundând tot ce a rămas din cale, Pe tine ducându-te undeva, Între nori. Lăsând totul în ruină, Tot devenind, o rutină. Exuberant, mă duc să visez la nori, Să mă arunc în gol, Să tresar de frică parcă... Ce tot ne plângem? Ce tot ne frângem? Las totul în penumbră, Mă întorc, devin o umbră.

Sub mintea-mi încurcată a răsărit luna. Ce să-i zic mamei când mă întreabă ce-i în capul meu? Luna? Pe întregul cer ce-mi acaparează inima răsar stelele, iar luna? Stă acolo parcă voind să aibă ea toată lumina. Stelele, apar din ce în ce mai multe, din neant, iar luna suspină parcă mai strident, evidenţiind dorinţa supremă de a avea toată atenţia. M-arunc şi-ncerc să număr stelele, mă pierd în frumuseţea lunii, ce abuză de atenţia mea nemărginită, de felul în care o privesc, ca pe stăpână. Încep să îndrăgesc obscurcitatea nopţii şi să ador luna. Ajung la momentul frumuseţii absolute. Cum să numesc astfel de astru ce-mi mângâie nopţile şi umple zilele de dor? Simplitate, fără ea simt că mor. Răsare soarele! Parcă simt cum vrea să-mi strice legătura cu luna. Acum că-i ziuă, aştept luna, ea-i stăpâna! Ce treci aşa greu ziuă? Doişpe ceasuri ai, ca negura. Însă ea, hm, trece fulgerător de iute! Trece prin torace şi prin minte! În sfârşit văd ce vreau. LUNA! Parcă mai rece şi absentă ca înt...

Te temi de moarte! Un frison te ia din spate. Cauţi cerul, să vezi luna, Ea-i stăpâna. Te temi de dragoste, Ţi-e frică, Te simţi atins de o urzică. Te temi de ce-i întunecat, De frig, Necunoscutul e un mit. Te temi de soare, De orice rază arzătoare. Te temi de-un nor, Crezând că o să-ţi fie dor; De-un om aprins, Căci tu l-ai stins. Îmi dai crezare, Simţindu-te mare, Fiind nimic, Crezând totuşi într-un mit. Te temi de tine, Sperând că o să fie bine, Că o să fiu pe lângă tine, Dar vreau să ştii Că nu-i de mine.

Mă tem c-am să te pierd, Subtil, fugind lăsând umil, Totul în ger... Tremur şi-ncerc să mă-ncălzesc, Cu vântul mângâindu-mi trupul. Tu n-ai simţit cum te-am ciupit. Să te înghită focul,zic zâmbind, Tremur visând la locul,focul... Încep să mă-ncălzesc zâmbind, Dar tremur întru-totul. De teamă? Dor? Sau doar de frig? Însă pe frig îl stinge focul. Deşi eşti supărat pe mine, Mă cuprinzi cu-n dor apins, De focul. Însă deloc nu mă alinţi, Cum o făceai în locul.

Sunt zile în care îmi doresc, Să fi căzut din cer pe-o suliţă, Ea străpungându-ţi inima de piatră. Sunt zile în care îmi doresc, Să nu exişti, Nimic,infinit. Sunt zile în care mă gândesc să îmi doresc, Să îmi doresc să cazi din cer, Şi să rămâi înfipt în suliţă! Urmând să regret amarnic tot. Însă încă îmi doresc să dispari. Dispari, te rog! Acum! Însă ,cu ce te-ajută că te rog? Eu, lumină arzătoare , Ce şi-a distrus... Tot? Cu inima ta în mâini, Simt că aş distruge-o fără ezitare, Însă furnicături şi mustrări de cuget, Împiedică această înâmplare. Aş rupe cerul, Doar din neştiinţă!

Ce om frumos părea iubirea, Până când în cuşca ei toracică a prins... NEVINOVAŢI! I-a închis acolo, legându-i câte doi, Femei, bărbaţi,înnodându-i cu sfori. Tăioase, grele, fără de scăpare. Când o întrebai: Ce faci? Îţi răspundea umil şi dulce, Apoi, Făcea să curcă sânge!

Cerul deschis imi aduce aminte de noi, O stea cade se transformă în doi, Doi, noi, plutitori într-un muşuroi. Norul închis se varsă încet ,încet peste noi, Tremur de frig şi suspin înlăcrimat, Cu tot norul acela în cap. Nimic altceva decât întuneric aprins, Luna pare încet că s-a stins, Ce să îţi fac când te văd întristat, Culcat parca pe umărul meu îngheţat. Nu simt nimic când te văd aşa apropiat. Încep să simt abia când te văd suparat, Suspin adânc şi simt c-ai decis, În cuşca din tine de ce m-ai închis? Să simt şi durere, să simt şi plăcut, În strânsul acela de tine făcut. Încet dorul de mine s-a dus, Stau spânzurat, de tine, De lumina aceea de neîncetat, A soarelui care încet a zburat. Cerul deschis îmi aduce aminte de tine, Că soarele parcă nu mai vine, Cu nuanţe roşii şi argintii, Te-apropii de mine, E-un fel de rază de speranţă printre ruine, Ce sunt eu în acest tot? Sunt ceva ce pot fi? Ori pur şi simpul, N-am loc...

Negrul, e atât de colorat aici, Parcă albul e închis, În sine, sunt convins. Culori nu există. Existăm noi, Ce altceva îţi ma trebuie când soarele, Soarele e sus. Luna-mi cade-n cap, Stelele mă agită, Nu ştiu ce să fac. Fug, fug, fug, Suspin de chin, Alerg, Nu ştiu dacă mai vin, În acest timp, Totu-mi cade-n cap, Oameni, inimi, soare, ploaie, Nu ştiu ce să fac. Să mă opresc, să dau din cap, Să mă aşez şi să tac? Să fug tainic mai departe? Să îţi vorbesc, să îţi cedez? Mai bine stau în cap.

Sunt nimicul pierdut de timp, Pierdut de om, Pierdut... Cu totul! De-ar fi nimicul om deschis, Frumos-nţelept, Ar fi frumosul omenesc? Ar fi nimic frumosul? Un cui-mi străpunge drept picior, Iar soarele-mi străpunge ochiul. Prin suflet curge un izvor, De parcă ar fi potopul. Să fie un alint subtil? Un dor de dor? Un dor de mine? De-un copil, pierdut cu ochiul. Pierdut nimic, într-un nimic, Adâncesc durerea asta prin indiferenţă, Prin nimic. Frumosul nu-i iubit de timp, Cum omul nu-i simţit deloc, Să fie totul un potop? Să nu existe totul? Să exist doar eu, nefiind doar un nimic? Eu? Semnific totul?

Ce fel de ţipăt m-ar trezi din adormirea asta adâncă? Dacă nu tu, atunci cine? Despre ce discutam? A, de mine. Nu, eu nu dorm, ce adormire, gândirea mea reflectă acum spre altele. Spre cum leul îşi mănâncă puii, spre culorile cerului, diferite întotdeauna, spre steaua aia care e mai strălucitoare decât toate,spre... cum ar fi ca eu să fiu acum în Paradis. Nu, asta spun, nu sunt în Paradis... Stai! Cum ar fi ca eu să fiu un Paradis? M-aş vedea, m-aş vedea, chiar m-aş vedea un fel de, de Paradis! Cineva să mă admire ca pe-un loc magnific. Nu, nu doar ca pe un loc, să mă admire ca acum, să mă admire fiind eu. Fiind acest aşazis Paradis. Însă greşeala celui care crede că eu, magnificul ating prin tot ce fac, ce spun, ce simt, ce sunt... Este, este că, eu greşesc, chiar greşesc, sunt conştientă că greşesc. Cum ar fi ca acestui om, să-i placă că greşesesc? Să admire că greşesc! Să iubească totul la Paradisul ăsta, dar mai ales că greşeşte! Iar eu, să nu încerc deloc să ascund greşelile, nu c...

C-un ochi căprui priveşti mereu zâmbind, Timidul. Să-ţi fie frică de timid? Ţie să-ţi fie frică? Te văd zâmbind mereu la laş, Fiindcă nu îţi e frică. Te văd trecând pe-un nouraş, În lumea ta , cea mică. Nici de secret nu te-ai ferit, L-ai învăţat-ntru totul! De zâmbit de-atunci nu te-ai oprit, Ci l-ai împărtăşit, Cu zâmbetul mereu pe chip, C-un secret atât de important, un mit. Tu, lângă mine ai venit, Mâinile mi le-ai despletit, Iar pleoapa singurului meu ochi, Tu singură mi-ai descoperit. Cum să îi mulţumeşti unui astfel de tu? Să trag de car? Să scot şi fum? Să lupt c-un crocodil? Să trag din tun? Ce să complic aşa din scurt... Cuvinte scrise de-un urât? Cu inima îţi spun acum, Un fel de drag, sau de-un drum bun. Că te iubesc atât de mult, Că tare aş vrea să te mai strâng.

Picior peste picior şi cu ochii-n ochii tăi, Insinuez pe scurt un fel de sărut, Privesc subtil în bordul luminat al minţii, Mele. Cad scurt şi insensibil pe pieptul tău, Simt vibraţii din interior de parcă ai zice ceva... Nu-mi pasă ce. Simt cum inima-ţi bate din ce, în ce mai tare, Mă-ntreb de ce... Nu-mi mai pasă de ce, Tot ce aveam nevoie era în al tău torace, Acum depind de ce se află acolo. Ba nu,niciodată n-am depins, E doar un foc aprins, Oricând o ploaie îl va potoli. Ori, oricând un vânt îl va înnebuni. Aproape îţi adorm în braţe fiindcă nu-nţeteleg ce faci, Nici nu vreau să înţeleg, E plăcut să taci.

Ce stăpân eram acum ceva timp, Pe dealurile de aici, Le stăpâneam cu stimă de sine, Cu drag de stăpânitor. Conduceam cârma atât de bine, Încât pe apă mi se părea că zbor. Până mi-am dat seama că, De fapt, eu , tot ce-i legat de mine stăpâneam. Atunci tot ce credeam, se-nvârtea, În jurul a cu totul altceva. De unde să ştiu eu până atunci, Că stăpân de sine eram? Atunci de făcut nu ştiam ce să mai fac, De stăpânit m-am şi lăsat. Ce să stăpâneşti când nu ştii ce-i? Tot ce era atunci aşa frumos, Atât de bine stăpânit, Aşa voios, S-a preschimbat peste noapte în eu, Eu de acum... Ce-oi fi? Stăpân de sine mă numesc? Sau distrugător de bine? Ce isteţ.

O să-mi închid ochii e tot ce mai pot face. Să-i ţin deschişi să ce? Să văd cum intră ace? De ochii ţin deschişi, sub pielea mea de-un străveziu intens, Văd vene, ce întruchipează sânge, Îl simt ducându-se... La naiba! Simt cum prin al meu sânge pleacă şi ele... Toate problemele mele. Se duc cam toate unde vor, însă o mică majoritate, Pe un pridvor, plasat pe una din cămeruţele din cordul meu, Undeva, undeva la stânga. În atriul drept. Nu prea ştiu ce spun, dar de-ar fi să aleg un drum... Aş merge pe al tău, pare mai bun.  Nu ştiu ce spun acum stăpâne! Iertare vreau să cer, de ai putea, Să mă duci şi tu departe... Departe, departe de cer! Nu-ţi cer nimic, ci doar un sfat. Ce fel de chip întruchipează magnificul? Ah... El? Şi am pornit pe drumul lui,  Şi în picior îmi intră un cui, Nu mă plânsei, nu mă văităi, Căci drumul, eu îl alesei. Şi ce-aş putea să fac acum?  Să prind un drac? Să tac, să tun? Mai bine spun c-o ia...

Încet deschid unul din ochii mei, Întinsă pe pătura de muşchi moale şi verde, A pădurii din mine. Ce să-i zic celuilalt ochi să se deschidă? Parcă-i e frică de tot. Îi zic: Descchide-te în faţa luminii Şi-mi zice parcă cuprins de tăcere: -Tu vrei să mor? Îi spun cuprins de-un dor de văz; -Iar eu cu ce-aş vedea, după moartea ta? Încet, încet începe a se uita.... Şi uită, uită absolut tot ce-mi zicea... Tot ce ştia era de fapt, frumosul. Tot ce vedea era de fapt scârbosul, Tot ce uita era mirosul.... În luminişul bine ascuns în pădurea mea, Ochii-şi încurcau privirea. Lumina devenea, brusc, umbră. Frumosul devenea,încet, încet, hidosul. Blajinul devenea fiorosul. Iar eu, om cu gândire limpede ca mlaştina, Îmi încalec gândurile umbrite, În hidosul suflet fioros, Ce de limpezit s-a... Săturat!

Te-am văzut fiind oricine, Te-am văzut părând orice, Te-am văzut plimbând un câine. Te-am văzut ungând pe pâine, Te-am văzut. Te-am văzut dulce-amărui, Te-am văzut bătând un cui, Te-am văzut şi trist în pat, Te-am văzut şi încordat. Te-am simţit un pic schimbat, Te-am simţit uitat, Te-am simţit îndurerat, Te-am simţit, Te-am uitat în tren şi am fugit, Te-am uitat pe tine cel iubit, Te-am uitat acasă joi, Te-am pierdut în muşuroi, Te-am uitat. Te-am pierdut acum, aici, Ne-am pierdut precum furnici... Ne-am fi dus un pic în drum! Ne-am fi dus... Da-i plin de fum! Nu te văd... Ce s-a-ntâmplat? Oare fumul te-a schimbat? Oare eu mai sunt aici? Te-am văzut!

Ce fel de om lasă în suferinţă devastatoare, tristeţe şi neştiinţă, un alt om? Mă plimb de una singură în cimitirul visător şi vioi colorat al imaginaţiei mele idioate. Aş fi preferat un pahar cu apă rece şi o felie de lămâie nu o imagine distrusă a întâmplărilor petrecute. Jocurile de culori îmi pregătesc feste neinteresante şi plictisitoare. Câteodată făcandu-mi o imagine proastă asupra vieţii, a frumuseţii, perfecţiunii, grandiosului şi a excepţionalului. Mă gândeam, uşor distrasă, la cum viaţa nu poate avea diminutiv e ca şi cum ai spune despe un mugure că e tânăr, e clar că e, e un mugure. Aţipisem la un moment dat şi aveam vaga impresie că dormisem o veşnicie, trecuseră dor vreo 10 minute. Dar dacă de fapt dormisem o veşnicie, iar timpul a stat în loc doar pentru mine? “ De ce mă aştepţi?” L-am întrebat suspicioasă şi el parcă îmi zâmbi, deşi simţeam că nu era prezent acolo. Un nor mi se aşeză pe cap, şi simt cum timpul a şi luat-o din loc. Am fugit şi după el, dar fiind atât de...

JUR! De mâine mă apuc să-ţi scriu zilnic. Să îţi scriu în fiecare zi câte ceva despre tine,despre mine şi despre cât de caldă e atingerea soarelui pe faţa mea. Că atingerea aia ar fi putut fi a ta. Ba nu! Nu-ţi mai zic nimic niciodată. Nu are legătură cu tine, cu mine sau cu cât de frumos e afară. Mă refer la cât de multe poţi spune despre un om în mai puţin de 30 de secunde? Aş putea scrie un roman doar despre gesturile unui om. Despre cât de multe semnifică faptul ca buza ta de jos e mereu ronţăită de dinţii de sus. Sau cum de fiecare dată când zâmbeşti răsare o gropiţă, pe obrazul din stânga. Uite când văd un om care mă energizează, mă opresc din ticurile mele enervante şi neatrăgătoare, pentru că , brusc, omul din faţa mea e mult mai important decât gândurile mele încuiate. Tabla neagră din capul meu e curăţată de altcineva, parcă nu-s eu de serviciu astăzi. Însă eu sunt de serviciu în fiecare zi, astăzi s-a ivit un om drăguţ care pur şi simplu a vrut să ajute.  Nimic din tot c...

Sunt un vis pierdut, pierdut. Stau şi-ţi spun divinitate, că m-ai pierdut. M-am rătăcit. De tine,vis găsit? De tine corp ce-o inimă are,şi bate? De mine, vis pierdut ce sunt...De regăsit 'ciodată. Am încercat să-ţi spun fiinţă că nu mai ştiu: ce sunt, ce vreau, ce fel de vis visez...Am ezitat cât am putut, dar când te văz cedez. Ce dez te mai vedeam pe hol, îţi evitam privirea ca şi când în ochii tăi îmi licurea iubirea. Acum ce fac? Cum mă feresc? De tine singurătate... Mi-e teamă de tine,mai ceva ca de moarte, dar ştii ceva? Am să plec, am să aleg să tac, să merg să caut să visez, cum visele se iau la joc, am să te iau cu mine în gând... M-am ridicat când tu dormeai, fără nici un zgomot. Am plecat capul şi ţi-am zis încet: Te ducă dorul... Acum departe am ajuns. Aici lumea, e moartă! Dar parcă mai vie e aici pe lumea cealaltă. Te-am căutat aici, m-am bucurat că nu erai. Eşti bine acolo unde eşti, furnică înţeleaptă. Şi...Te-am găsit! Mă bucur că încă visezi, visezi la vise! ...

Tu pentru mine pierdut rămâi... Plecat pe valurile mării. Şi marea? Aventura şi ea, În dimensiunea vieţii preluate, De-undeva. Scrisoarea mea frumoasă, Pentu tine a fost. Ştiind chiar că tu pierdut, Pe ale mărilor valuri ai fi fost. Unii ziceau că tu pierdut nu eşti, Şi că a mea scrisoare s-a rătăcit, Pe veci. Eu totuşi cred că plecarea ta , Că nevederea ta , Că nu-ţi vorbesc şi nu-mi vorbeşti, Denotă... Pierderea ta. Scrisoarea mea? Nici de trimis nu o trimit, Parcă scrisoarea sunt eu acum. Şi de plecat...De aici? Nu, nu mă ridic.

Vai, nu! Am uitat iarăşi să-ţi spun cât de mult... Îmi place să apun. Sunt un fel de soare în perspectiva ta, nu? Dar dacă soarele din dimensiunea ta, ar înceta brusc, fără să-ţi dai seama, să mai răsară. De ce? Pentru că îl doreşti doar când nu îl poţi avea. Sunt zile şi zile. Momente în care el e pe cer şi eşti mulţumit că e acolo, dar mai sunt şi momentele alea când el te vrea atât de mult, iar tu pur şi simplu îl refuzi. Mai sunt şi zilele alea îngrozitor de triste, de ploioase , atunci îl vrei! Îl ai pentru mult timp în colo şi nu-l mai vrei. De ce-ar fi vina soarelui că tu nu poţi să îl iubeşti cum te iubeşte el? De ce ar fi vina lui că tu eşti om? Soarele e un fel de Zeu, el nu greşeşte. Gândeşte-te doar, de ce soarele te iubeşte pe tine şi nu pe pomul de lângă tine, care e la fel de viu. Gândeşte-te! Nu ştii? Nici eu. Soarele spunea mereu că omul e ca pomul... Şi soarele? Ca omul. Deci dacă eu sunt soare, tu eşti om. Daca tu eşti soare, eu sunt pom.

Simt cum prin palmele-mi fierbinţi se scurg,               Lacrimi mici de clipe,                  Zgribulite. Prin fiecare şuviţă-mi de păr trece o adiere calmă,               Ce-mi gâdilă gâtul,                Mai ceva decât...                   Sărutul? Îmi muşc degetul mic de parcă aş fi o fiară,              Invincibilă,capabilă,              De nimic. Creez o diversiune şi fug într-o altă dimensiune,             Unde nu doar eu-s nimic.               Unde cerul are 3,                    Culori.         Nimic,Nimic,Nimic.

Pe umeri-mi port oraşe pline, Locuite chiar de oameni mici, Ce reprezintă problemele cele mai mari ale purtătorului, De frici. Oamenii sunt agitaţi pe ai săi umeri, Câteodată şi bătăi de cap îi dau. Dar omul ce să facă? Stă cu capul său, Pe umeri-i încărcaţi. Privirea-i plină de nimicuri, De adâncituri dureroase. Însă omul nostru, le duce pe toate. Gândul îi zboară dintr-o parte-n alta, Şi sufletul-i plin de ace.

Mă simt ca o pisică, Sălbatică, Ce-aleargă în tine. Îmi zici cuvinte mari, Ce concurează ,în ale drăgălăşeniei cu propira-mi, Sălbăticie. Mă gudur pe lângă al tău suflet, Şi te înmoi, Iar când simt asta mă retrag uşor şi te las , În propria-ţi durere. Simt cum încerci să ma atragi înapoi. Nu-mi place chestia asta... Aşa că aştept să: Aproape renunţi. Să vin şi să mă gudur iar pe lângă tine.

Am reuşit să îmi revin după furtunile devastatoare din mine, Peste tine nu. Am reuşit să sar peste şanţurile adânci ale minţii mele, Peste tine nu. Am reuşit să îmi imaginez viaţa perfectă, Pe tine nu. Nu ştiu ce eşti, ce vrei să fii, ce încerci să pari, Dar reuşeşti să faci ce vrei. De fiecare dată când ajung în partea asta a minţii mele, Mă ignori. Treci peste mine de parcă aş fi cel mai uşor pas făcut vreodată. Trebuie să-mi spui odată şi odată ce eşti... Ce vrei, ce încerci să faci. Nu ştii să vorbeşti şi totuşi faci atât de multe, Parcă ai fi un nor, şi-mi pluteşti deasupra capului, Câteodată plouă, ninge, sau pur şi simplu dispare. Asta eşti predestinat să faci? Eşti doar în mintea mea şi totşi exişti. Atunci eu nu exist. Nu, nu exist.

Exista două tipuri de oameni, Cei ce cred în mai multe tipuri şi cei ce cred în două tipuri, Eu cred, În tine, în mine Şi restul. Există două tipuri de iubire. Cum te iubesc şi cum crezi că te iubesc. Există două tipuri de ploaie, Umedă şi rece, liniştitoare şi caldă. Există două feluri de mâncare, Unu şi doi. Există două feluri de fete, Fete şi mai puţin fete. Există două reguli: Fără reguli şi nu uita să respecţi prima regulă. Există oameni, iubire,ploaie,fete,reguli. Există tot ce poate exista, în prezenţa ta.

Ridic simultan ambele cortine ale scenelor din ochii mei. Îmi folosesc privirea să ajung în culisa sufletului meu. Acolo-ngrămădiţi stau oameni fericiţi. Mă retrag uşor ,şi-i văd îmbrăţişându-mi sufletul, timizi. Mă duc în partea occipitală şi deschid fereastra. Şi-mi zic: Miroase-a creier ars. Prin crăpătura ferestrii larg deschise,intră! Intră mii şi mii de păsări, La mine-n cap! Cobor prin simţul dragostei direct în torace, Unde nu ştiu ,cum? Zboară fluturi! Cu aripioare mici, albastre, roşii, vişinii. Se distrează, se şi joacă ,comorile vii...

Ce mă deranjează la sistemul educaţional din România? Mă deranjează că îmi distruge şi ultima fărâmă de personalitate. Mă face să fiu exact ca oricine altcineva din clasa mea. Cum şi de ce? Pentru că nu-mi sunt oferite alternative. Fac aceleaşi ore de curs ca un alt coleg, căruia îi place o  materie mai mult decât mie şi invers. Pentru că nu mi se permite să-mi spun adevărata părere în opiniile cerute la literatură. Mi se cere opinia profesorului, iar a mea e.. CLAR GREŞITĂ. Acum îmi permit să spun ce cred, cred că nu există corect sau greşit în priviţa opiniilor, ci doar spun cum mi se pare mie.  La şcoală ne sunt predate materiile cele mai importante, nu?  De ce pentru toţi sunt aceleaşi?  Dacă pentru mine e mai importantă biologia, iar pentru colegul de bancă matematica... De ce eu fac matematică si el de ce face biologie?  Nu mă refer la matematica de bază care trebuie ştiută, mă refer în general. De ce nu pot alege eu, de la o anumită vârstă, ce...

Îmi spui acum zâmbind cu lacrimi, Tăcând vorbind cu sufletul, Clipind cu ochiul inimii, Văzând cu cel al sufletului. Râzând cu glasul tău de om, Privind iubirea prin iubire. Căscând ochi ai nesimşirii şi simte! Simte ce e de simţit şi taci. Mai bine taci acum şi simţi. Ai înţeles acum, nu? Tu simţi ce e de simţit şi oferi, Le simt... Le-am primit direct din sufletu-mi destinatar, Tu om expeditor de vise, De inimă şi lumini stinse.

Mă aplec să-mi leg şiretul.Brusc simt cum îmi alunecă printre tâmple ,gânduri, gânduri. Mă gândesc la timp. La oră şi mă întreb : "Cât e ceasul?". Răspund şi zic : "N-am timp". De ce nu am... De ce îl pierd? De ce? Timpul nu e o ciocolată. E mai mult de atât. Timpul e timp. Pur şi simplu timpul e ceva schimbător.Vine şi stă cât vrea. E imprevizibil. Oare,eu sunt timpul?Nu... Tu esti timpul? Dar,pe tine nu te pierd,te câştig mereu.

M-am hotărât că vreau să învăţ omul! Nu, normal că nu ca la şcoala. Adica, tot ce ai învăţat la şcoala, doar ca de un milion de ori, amplificat. Schema lecţiei: Omul este animalul sociabil, se caracterizează prin gândire,inteligenţă şi limbaj articulat. FALS!!!!!!!! OM= PISICĂ PISICĂ= TU TU=EU Sau poate: Omul e un fel de.... Nu. Sau poate? Nu. Omul nu are definiţie.E ca şi cum ai avea o bucăţică din toate. Nu poţi defini mai multe bucăţele lipite între ele. *Revelaţie!* BA DA! Omul este  doamna drăguţă de vizavi , omul e băieţelul din faţa blocului. Omul e omul. E o inimă, ce bate.Bate, bate. BATEBATEBATEBATEBATEBATE! Stop. E un fel de vis visat, dar nu uitat. E afecţiune pură. GATA! Omul este afecţiunea. Omul e totul. Egoism. Narcisism. Aroganţă.Ură. Iubire. Drăgălăşenie. Dragoste. 'Omul e... Tu, eu , noi. Amplificat.'

Aş fi vrut să-ţi scriu demult, dar nu am ştiut ce. Am stat mult pe gânduri şi m-am hotărât să îţi spun. Să îţi spun...Am stat să număr stelele, fiindcă aşa mi-ai zis. Când m-am aşezat în iarbă să încep să numar... S-a aşezat lângă mine un fel de tu care mi-a zis să mă opresc şi se apropia de mine râzând . Ş-apoi am deschis ochii. Aş fi vrut să îţi spun ce înseamnă frumuseţea, să par ce nu sunt, dar sincer, nu ştiu ce naiba vrea să însemne frumuseţea asta. Voiam să te întreb pe tine ce înseamnă, dar ar fi fost stupid, şi m-ai fi crezut stupidă. Aş fi vrut să fiu mai interesantă, să ai ce vorbi cu mine, dar te plictisesc. Aş fi vrut să îmi vorbeşti şi tu, să îmi spui şi tu ceva de tine.  Aş fi vrut să tac mereu, să tac când vorbeai tu, să-ţi aud vocea mai bine, dar vorbeai în şoaptă şi nu puteam fi atentă la tine. Şi oricum, te înţeleg nici eu nu aş vorbi cu mine. Am vrut,dar nu a ieşit prea bine. Asta e tot ce-am vrut să scriu pentru tine, dacă m-aş gândi mai bine, poat...

Stau întins cu capu-n iarbă, şi privesc. Gândesc la apă lină caldă, soare şi clipesc. Strănut, mirosul macului îmi intră-n plămânul drept, Ş-apoi în stâng. Mă gâdili, ce faci? Ahh, e doar un gândăcel, Speram să fie mâna,  Vântul duce-mi şuviţa de pe umăru-mi drept, Iar apoi o aranjează pe cel stâng.  Alerg. Aleeerg! Încetinesc... Frunza asta pare moartă, Dar nu e, a atins lumina vieţii, Nu pe tine.

Cu ochiul stâng, văd numai pietre, Pietre, pietricele... Le văd lovindu-se-ntre ele, Le văd de-un gri. De-mi zgârie ochiul drept. Le văd aprinse, parcă-n piept. Da pietre nu-s... Atunci ce-or fi? Or fi....? Or fi. Cu ochiul drept, văd numai soare, Soare mare, arzător! De-mi arde retina toată! Fără drept, cred c-am să mor.

Taci. Ascultă câtă linişte s-a făcut, Aici între tâmple... Taci. Ascutlă câtă inimă bate, Aici în stânga-n piept... Respiră. Gândeşte ce spune plămânul din tine. Stai. Clipeşte! Gândeşte ce vede ochiul ce nu vede, Spune,dar găndeşte înainte de-a spune, Sufleteşte! Gândeşte sufleteşte la ce nu-i sufletesc. Simte! Taci, ascultând. Respiră, clipind. Gândeşte simţind.

Ș-am zis să țip. -Ș-am țipat!- Ș-am zis să merg. -Ș-am mers- Ș-am zis să fug. -D-am obosit- Ș-am zis să tac. Dar n-am tăcut... Ș-am zis să zic... Dar nu am zis. Ș-am zis sa dorm, Dar n-am dormit... Ș-am zis sa fiu. Ș-am fost!

Dragă domnule profesor: Cu ce ocazie vă caut la cancelarie? Pai.. vă caut aici fiindcă dupa ora dumneavoastră doar plâng.Plus că nu îmi permit să mă bag în faţa olimpicilor. De ce plâng? Urmează să vă spun... Cum mi-am făcut curaj să vin? Nu chiar nu am idee... Deci ce voiam sa vă zic: Normal domnule profesor, e foarte important pentru mine, iertaţi-mă că vă răpesc pauza... Desigur zic acum repede. Domnule profesor, nu am idee daca mă veţi înţelege, dar eu personal nu înţeleg de ce naiba nu înţeleg. Scuzaţi-mă vă rog... E clar domnule, problema e la mine, dar vă rog , care este ? Ce e greşit la mine şi de ce Doamne iartă-mă nu înţeleg. Vai, vă rog iertaţi-mi limbajul porcos, nu se va mai întâmpla...Am întrebat colegi, foşti elevi de-ai dumneavoastră, au înţeles nu aveau nici cea mai mică problemă. Eu ce am? Sunt retardată?Iertare , din no. Vă asigur că nu se va mai întâmpla. Îmi pare rău domnule profesor, dar nu ştiu ce să mai cred. Sau să fac... Sau sa spun... Până...