visăreasa

M-adâncesc în lanurile-i de spin, Măr oferit ca dar divin, Feminin. Clipe rătăcitoare suferinde, Înzestrate parcă de amurguri, limpede. Şi plutesc armonizat pe-un amplu şi sofisticat, Nimic. Tulbur clariate şi măresc luminoziteatea obscurului, De dragul susurului de vis aprins, M-ai prins! Cutreier dezechilibrat o viaţă şi mă-ntorc, Azi dimineaţă! Cunoscător de mit, Uşor tulburat mă ridic. Plânsete de lumini izolate şi mări scufundate, Vieţi ca la carte, Aproape moarte. Impresionat de realitate te împiedic, Mă întorc spre-ntunecos, sperând la dos, Dar înzestrat de teama, lumea iar mă cheama. Şi mă-ntorc... Prins în solzi adânci-suspină- Prins parcă de-o rădăcină, Cine or să vină?

Căpitan ancorat în mările-i de vin, Culcat pe o parte visând la divin, "Ce pluteşti mare?" Întrebă el secat de venin. Vicii secante şi ploi de suspin. Limpede apă distrusă de chin, Îmi îneci căpitanul aflat în impas. Mi-l duci de nas! Îl plânge iubita de moarte măiastră, El moare slujindu-şi catargul drept viaţă, Şi clatină marea de-al său simplu vas, Urlă de moarte şi de necaz, Leagănă-şi trupul dezinteresat şi-şi urmează nemurirea, Drept împărat. Apucă a trage în piept doar venin. Şi arde în pipă sprând la dar divin, Schimbă şi foia şi-aruncă sublim, Filtru fals de venin. Nu crede în moarte crede-n calvar, Pierdut în al său Paradis Infernal! Stinge tutunul drep candelabru şi-şi scrijeleşte pe faţă, Chip macabru. Cearcăni umplute de tortură şi ochi injectaţi cu ură. Priveşte în jos amar de timp, se stinge încet,încet doar în vid. Căpitanul moare până s-ajungă la ţărm, Ultima suflare o strigă spre înalt Plecându-şi capul, Nevinovat.

De aia în loc să îmi atenueze căderea, Mă-mpinge de la spate. Orice lumină mă crede viu doar din perspectiva vieţii, Sunt mort, rupt, la venirea dimineţii. Astenie de primăvară sau stare intelecutuală structurală? Principiu înţeles greşit, nu mai ţine doar de tine, Ci de mine scufundat în ape până în nisip. Şi plutesc pe mările-mi secate de sarcastic vis, Pierd lupte marine cu stânci sterpe de neînţelegeri. Ştii ce? Le cred şi le înţeleg, se pierd odată cu pierderea mea, În înfinit mă tot împiedic pe de rost. Chip anost furat de ample dureri scufundate în nimic, Aventuros,uman şi câmp ars de soare sfânt, Unde sunt? Nor pierdut de haită, hai vină şi te vaită de-al tău gol, Nor plutitor. Aprins de umbra-mi neagră din abis, mă tot învârt în paradis, Pierd esenţial cuprins, Incipit rătăcit şi el în interiorul propriului său dinadins. Ah, cât de surprins.

Martori unei zile de marţi, Căutăm lumini să mâzgâlim copaci. Rămânem capturaţi de timp, Pierdut. Murmurăm constant aceleaşi vorbe , suspinăm amare slove, Vedem cum lumea largă trece dintr-o zi în altă Moarte de mulţimi -Noi rămânem marţi- Cresc tărâmuri pline toate de trifoi, Îl strâmut în ochii goi, Mort de vise-n toi. Vremea unei zile noi tot trece, Marţea arde, nu mă-ntrece! Nu ştiu unde, Nu ştiu când, Cât e timpul? Cum? Mă frâng? Şi mă pierd total de turmă, mă înghite-un nor de ceaţă, Zarea-arată dimineaţă şi focul din piept mă conduce drept În lumea mare! Pierd vederea-n faţă şi văd dintr-un colţ, Totul de-o culoare eu de-o nulitate infinită, Nu leg lumea de-a mea gleznă, Îmi leg gâtu-n aparenţă. Mă arunc prin bălţi, Vizitez tărâmuri arse, Fricile mi se retrag din nou în vid -Pornind-  Vreau să văd iar răsăritul, Să alunec printre mituri, Să culeg o stea Să o pun sub saltea. Marea mea e marea mea!