Cum...

Ce fel de om lasă în suferinţă devastatoare, tristeţe şi neştiinţă, un alt om? Mă plimb de una singură în cimitirul visător şi vioi colorat al imaginaţiei mele idioate. Aş fi preferat un pahar cu apă rece şi o felie de lămâie nu o imagine distrusă a întâmplărilor petrecute. Jocurile de culori îmi pregătesc feste neinteresante şi plictisitoare. Câteodată făcandu-mi o imagine proastă asupra vieţii, a frumuseţii, perfecţiunii, grandiosului şi a excepţionalului. Mă gândeam, uşor distrasă, la cum viaţa nu poate avea diminutiv e ca şi cum ai spune despe un mugure că e tânăr, e clar că e, e un mugure. Aţipisem la un moment dat şi aveam vaga impresie că dormisem o veşnicie, trecuseră dor vreo 10 minute. Dar dacă de fapt dormisem o veşnicie, iar timpul a stat în loc doar pentru mine? “ De ce mă aştepţi?” L-am întrebat suspicioasă şi el parcă îmi zâmbi, deşi simţeam că nu era prezent acolo. Un nor mi se aşeză pe cap, şi simt cum timpul a şi luat-o din loc. Am fugit şi după el, dar fiind atât de speriat nici de oprit să îmi răspundă... A ezitat! Am revenit. La realitate? Nu. Am revenit în îngusta-mi lume a visatului... Şi ce să văd? Îl văd pe timp şi îl aud vorbind cu-un el! Îi spune tot, ş-aud! Aud cum îi povesteşte încântat că a reuşit să mă îmbârlige, doar cu-un zâmbet! Unul de neuitat... Dar ce să spun? Aud cum timpu-i spune aşa: “Din clipa în care-a aţipit o veşnicie s-a răvăşit. De visat, ea n-a visat doar a simţit prin somnul ei cum o priveam.  M-am aşezat pe patul ei şi brusc am zis aşa să stau, să nu mai fug. Doar o priveam... “. La auzita acestor vorbe, privirea mi-a rămas blocata şi gândirea a luat-o razna. Aveam impresia că timpul ăsta încearcă să...........Totuşi, ce fel de om lasă în suferinţă devastatoare, tristeţe şi neştiinţă, un alt om? O fi om? O fi timp? Secunde...