visăreasa

Sunt nimicul pierdut de timp, Pierdut de om, Pierdut... Cu totul! De-ar fi nimicul om deschis, Frumos-nţelept, Ar fi frumosul omenesc? Ar fi nimic frumosul? Un cui-mi străpunge drept picior, Iar soarele-mi străpunge ochiul. Prin suflet curge un izvor, De parcă ar fi potopul. Să fie un alint subtil? Un dor de dor? Un dor de mine? De-un copil, pierdut cu ochiul. Pierdut nimic, într-un nimic, Adâncesc durerea asta prin indiferenţă, Prin nimic. Frumosul nu-i iubit de timp, Cum omul nu-i simţit deloc, Să fie totul un potop? Să nu existe totul? Să exist doar eu, nefiind doar un nimic? Eu? Semnific totul?

Ce fel de ţipăt m-ar trezi din adormirea asta adâncă? Dacă nu tu, atunci cine? Despre ce discutam? A, de mine. Nu, eu nu dorm, ce adormire, gândirea mea reflectă acum spre altele. Spre cum leul îşi mănâncă puii, spre culorile cerului, diferite întotdeauna, spre steaua aia care e mai strălucitoare decât toate,spre... cum ar fi ca eu să fiu acum în Paradis. Nu, asta spun, nu sunt în Paradis... Stai! Cum ar fi ca eu să fiu un Paradis? M-aş vedea, m-aş vedea, chiar m-aş vedea un fel de, de Paradis! Cineva să mă admire ca pe-un loc magnific. Nu, nu doar ca pe un loc, să mă admire ca acum, să mă admire fiind eu. Fiind acest aşazis Paradis. Însă greşeala celui care crede că eu, magnificul ating prin tot ce fac, ce spun, ce simt, ce sunt... Este, este că, eu greşesc, chiar greşesc, sunt conştientă că greşesc. Cum ar fi ca acestui om, să-i placă că greşesesc? Să admire că greşesc! Să iubească totul la Paradisul ăsta, dar mai ales că greşeşte! Iar eu, să nu încerc deloc să ascund greşelile, nu c