visăreasa

Rău pământean bazat pe fapte ireale, Falsate fără întâmplare, Atingi dureri neştiutoare. Porneşti încet spre nemurire, Crezând în viaţa şi orbire, Dorind lumini impacte, jucate-n voie, Neuitate. Rău pământean, arunci cu vorbe spânzurate, Prevezi fapte-ntruchipate, Mi-arunci mintea-ntr-o carte. Cele ce spui, nu-s arte. Sunt literele adunate, în pasitle deprimate. Rime schimbate. Rău om de seamă, nu-ţi fie teamă Orice amar de sete se pierde prin alei de vreme, Pierdute după semne,-ghid greşit- Ambiguu nor de ploaie, face ce tot face şi se-ndoaie, Fără picur, pleacă şi mă-neacă cu suspin. Nu plec ramuri nerodite, plec adâncele înfipte, Rădăcini. Te-nchini.şi speri la dar divin, Dar iată că nu mi te rogi cum cer eu la cei atroce Ascultă-mi voce îngroşată: Fă-mă artă! În piele fină, fără de vină, Fă-mă divină! N-atingi ce poţi, prefaci a mângâia iubita, Infinita,mângâie răsărit cumplit. Atinge amurg infinit. Atingi uşor promiţător amarul meu aprins de-un dor. Am

Amândoi privim spre vest, Modest şi gând nepământesc, Înfloresc, iar ramuri noi subţiri şi moi, Mă duc cu gândul la doi noi. Câmp ars de soare, îmi gâdili ambele picioare, Apus căzut sub ape curgătoare. Nicio culoare, niciun semn de întrebare. Abur flegmatic, cum îndrăzneşte el să vină, Fără de lumină? Rouă caldă, rouă rece, fiecare cum culege. Vise splendide sau triste, ambele sunt compromise. De arşiţe interzise, ardeţi-mi ochii, făr' de vremuri contrazise, Admise, lanuri făr' de grâu Abis ţinut în frâu. Visam călătorii pe lună, eu, cea fără de stăpână. Strigăt de forţă fără glas, Nu mă las. Ridic cu greu ambele-mi pleoape îngreunate, De stele tricotate pe-ale mele vene. Catrene. Nu văd lumini, văd candelabre arse de porniri măiestre Dau de veste fără să-mi mai pese. Mângâi culese buruiene, Ce vreme!

Discuri circulare împrăştiate-n mare Dorinţe primordiale. Lampioane aruncate-n zare, Visuri călătoare, Voi crede-n ele până-mi pică-n cale Lampioane arzătoare. Pe mal de soare,ard lumânare. Ceara-mi fierbinte se prelinge pe picioare. "Ah,mă doare!" Mă uit spre soare şi fug în mare, Uitare. Valuri calde mă îmbată ,mă simt schimbată. Nu supărată, Uitată. Adieri spirituale-mi adâncesc moartea,pe cale, S-o arunc în zare. Minţi circulare, logice şi fără de scăpare Nu-mi dau crezare. Îmi spun că simţul nu e oarecare. Că nu tot omul are o scăpare, Că pierde totul când îl doare. Ce fel de minte sclipitoare nu-ţi dă crezare? Mă tot arunc în mare, Mă prinde o culoare Şi mă duce-n val de dimineaţă. Roua de pe verdeaţă. Vino,viaţă!

Printre muguri rup abisuri. Coapse late, minţi furate, Simple,clasice,dezordonate... Minţi-cu gându-n altă parte- Două fapte, printre altele din spate. Doar cu gura strâmbă poate Sta cu ochii într-o carte. Cu capu-i aplecat în faţă îi cu gândul la, Verdeaţă, Zi cu ceaţă. Ochi goliţi de neguri ample, vise toante Dezechilibrate, armonic sintetizate... Ah! Pulbere de lumini înfricoşate Lasă-mi valurile toate, Tulbure ca vântul,poate. Păduri de furtuni spulberate, Le-adăpostesc pe toate. Dintr-o parte...Într-o parte. Şi-mi distrug furnici palpate, Ah, ce-mi zgârie sortate Furnicături imobilizate. Semne sângere pe coate, Căzături din locuri, fapte. Spulberate

Întrebare retorică neînsemnată. De unde vine furtuna asta de nouri străvezii? Sunt atât de negri dar văd prin ei. Vremea asta, îmi taie şi suflarea, Respir greoi când văd că soarele răsare Iar când se schimbă vremea, Parcă eu, omul, trebuie să trag un semnal, De alarmă!! Îmi înfing mâna-n părul tău, Claie peste grămadă. Nu-mi dau seama dacă-i jocul tău, Ori pur şi simplu debandadă. Scrum şi foc şi arzi tutun, Nicio şaradă. În partea stângă îmi arăţi cum ticăie răbdarea, Indiferentă par a fi, Mă joc cu marea. Aprind iar jocul printr-un joc subtil, Arunc priviri, prefac indiferenţa-n soiuri, Tu-n iubiri. Sporesc jocul printr-un test Să văd adevăratul sens. Mă subordonezi.

Efemer, plăpând, pe spate. Cad eterne supărate, mângâieri. Prind în degete-înfăşcate- Pierd în spate, pic în carte. Număr zori nenumărate ce se pierd, Se duc departe şi mă gâdilă-ncordate, Stric şi munici şi sticla poate, O-car în spate. Fiinţa-mi arde ca o carte, Nicio simplă zi nu poate Van să-mi scuture stricate, Simţuri parcă nesecate. Pline numai de speranţă, O instanţă. Efemer ca timpu-mi pari, Dar nu ştii şi nici nu sari de-obstacole. Calci pe ele şi pe cuie. Tot de-aici încă nu e de-ajuns, Tu mă faci să par învins. Nu te laşi nici de atins, Şi mă superi necrezut de tare. Pare-mi că doreşti pe mine, Aşa tare? Nu mai vreau să cred că omul E ca pomul. Înţelpt, subtil şi dur, Tu faci totul făr' cusur, Iar mă fur'. Iar aprind doar c-un chibrit, O mare.

"Siguranţă de sine, putere în glas, fără tremurici de degete, fără să muşc buză-mi inferioară, privesc cu dispreţ în neant-la tine-. Sunt doar eu şi tot ce-i rău în lume, tot ce e mai greşit şi neplăcut, tot ce urăşti sau tot ce sfidează normalitatea. Văd frica din ochii tăi, dar nu e o frică normală, te uiţi la mine şi taci. Te uiţi şi văd cum te întrebi: Ce se întâmplă? Dar nu mai vreau să răspund tot eu de tot ce gândeşti, nu mai vreau să mă gândesc eu la ce vrei tu să spui şi să-mi spun mie ce încerci tu. Nu încerci, te-ai obişnuit să mă vezi chinuindu-mă încercând." Sunt inocentă, jur. "Nu e vorba doar de mine-n harababura asta. Ce naiba încerci să domini dacă domini deja de la natură?" Nu domin nimic.... "Absolut nimic." De ce încerci să sfidezi gravitaţia? "Pentru că ţine de mine, de natura umană, să explorăm necunoscutul,pentru că am ajuns pe lună şi spaţiul e al nostru, iar gravitaţia? Gravitaţia nu e nimic. E o lege stupidă ce mi-e dat

Nu-s doar două feluri de cătuşe, Sunt chiar mii ce rup mănuşe... Libertate! Nu-mi ard mâna, nici piciorul, dar le simt Drep în amorul meu aprins, stins, Ce înseamnă că-mi doresc un dor, Că îl simt drept în picicior şi îmi zburdă în stomac, Ce drac! Îmi prind mâna de drept stâlp, pare strâmb dar nu, Mâna-mi cere libertate şi amorul cere carte, Eu nu vreau nimic. Cer un cer dar doar al meu, Zburd pe dânsul ca un zmeu. Mmmm ce zmeu înaripat, Saltă sus de pe copac şi şuieră aţintit spre nimic. Ce gelos sunt ca şi zmeu, Zburd de parcă-s Dumnezeu. Nu sunt nimic, Atotputernicirea mi-e nemărginirea, Deci nimic ce cred că sunt, nu sunt, Sunt un eu amplificat de fiecare dată-n noi. Drept tu şi eu dar nu-amândoi. Doi noi.

Prim pas ,scurt popas de-a lungul drummului încins, Sar să n-ating ce-i înfierbântat dar pământul emana Căldură ce-mi pătrundea şi ultima fărâma până la, Până la; Distrug astre cu privirea de la-până la. Străpung nemărginirea infinită cu punctul pus la şi Virgula pe undeva, pe lângă punctul ce static mă aştepta. Dar punctului nu-i era aşa necesară virgula, Necesitatea ei de a fini ce tocmai încerca să spună O făcea în faţa lui, nebună. Sedentar dar fără de răbdare, punctul nu-i o mare, Iar virgula a înţeles că nu depinde de un sfârşit plin de, Dezinteres. Încet încet pământul se răcea, făcea cumva de triumfa în faţa mea, Şi lumea parcă mă lăsa, dar doar părea. Nimic din tot ce virgula voia nu se întâmpla, Dar totul părea pentru ea, aşa... Cumva, cumva...

Strigăte de ger- e prima dată când ies din casă singură fără teama de singurătate- îmi ard timpanele înflăcărate deja de sunetele moarte.Îmi aud doar gândurile şi e prima dată când nu îmi pasă ce urmează să se petreacă, când gândurile mele sunt incapabile de spontaneitate, e prima data când nu îmi este frică să fiu atât de imprevizibilă încât să mă surprind şi pe mine. Urmez doar simpla cărare din parc, deloc complicată, banală. De data asta vreau să mă plimb, mi-am dat seama că fuga mă oboseşte. De data asta nu mai privesc fiecare pas, fiecare piatră, fiecare gumă de care trebuie să mă feresc-să nu cumva să mi se lipească de talpa pantofului- de data asta mă uit în faţă, nu în sus, nu în jos. Mă uit unde simt că ar fi bine să mă uit. Admir unde mă uit, echilibrul perfect al unei balanţe dezechilibrate. Eu sunt balanţa care în mod normal, e un dezechilibru intens, complex şi obositor. Nu vreau să râmân cine am fost, nici cine sunt. Vreau să nu fiu influenţată de vânt, nici de furtun