Mă trezesc cu gânduri împrăştiate...
Ce se ard atâtea ţigări pentru fum?Nu vă e de ajuns doar tutunul? Ce tot luminăm atât străzile? Oricum nu-i cunoaştem pe cei ce-i vedem. Clipesc atât de neînţeles, parcă să te sfidez. Parcă în timp ce tu vorbeşti sau îmi zâmbeşti, parca eu, prin clipit te ignor. Parcă îţi întorc spatele şi te ignor în timp ce tu îmi povesteşti cel mai important lucru din viaţa ta.E doar clipit, e uman,nu? Eu îl văd ca pe dezinteres, nu-mi place să te văd lângă mine clipind sfidător.Ce să înţelegi tu prin necunoscut, dacă odată la 4 secunde clipeşti şi nici nu ştii cum să clipeşti. Visele sunt vise, nu visuri. Am idealuri înalte cu privire la tot, iar când mă loveşte plăcerea, cade exact. Exact pe nimic! Mă simt ca marea, întâmpinată de fiecare dată de malul brut, ce-mi pune capăt fiecărie visări, valurile-mi sunt oprite de stânci. De stânci seci, dure şi incababile de, de... de a accepta nimic. Mă ridic, mă scutur de mare şi mă plimb pe malul ei, respirând adânc, adânc, adânc... Mă lovesc de nisip, îmi zgârie tălpile umede şi mă lasă adâncit. Fiecare gură de aer mă face să mă simt mai puţin om. Cu cât mi-e mai uşor să respir, cu atât cred că nu mai sunt om. Pentru ce mai lupt eu zilnic, în van, pentru orice fac? De ce obţin aşa uşor fiecare gură de aer fără de care mor? Ce nu trăim în vid? Să fim recunoscători pentru nimicul ăsta ce ne înconjoară, care-i de fapt aer, nu-i vid.
De ce nu mă fac odată gropar? Să vă aud tăcând pe toţi şi să simt că nu mai aveţi nimic de adăugat, de comentat. Ci doar să fiţi voi împliniţi cu voi, să vă văd liniştiţi... Să tac şi eu odată, că nu mai tac. M-am săturat de vocea asta a mea, ce-mi răsună-n cap. Vreau să aud doar vânturile ce-mi îneacă valurile mării. Să las din mine, de la mine, să încetez să tot creez tot felul de imagini,ireale, ce-mi învăluie mintea şi-o fac incapabilă. O îngroapă în visare şi o lasă-n gol. Îmi schimb structura ca pietrele moi, metamorfice.
Ce se ard atâtea ţigări pentru fum?Nu vă e de ajuns doar tutunul? Ce tot luminăm atât străzile? Oricum nu-i cunoaştem pe cei ce-i vedem. Clipesc atât de neînţeles, parcă să te sfidez. Parcă în timp ce tu vorbeşti sau îmi zâmbeşti, parca eu, prin clipit te ignor. Parcă îţi întorc spatele şi te ignor în timp ce tu îmi povesteşti cel mai important lucru din viaţa ta.E doar clipit, e uman,nu? Eu îl văd ca pe dezinteres, nu-mi place să te văd lângă mine clipind sfidător.Ce să înţelegi tu prin necunoscut, dacă odată la 4 secunde clipeşti şi nici nu ştii cum să clipeşti. Visele sunt vise, nu visuri. Am idealuri înalte cu privire la tot, iar când mă loveşte plăcerea, cade exact. Exact pe nimic! Mă simt ca marea, întâmpinată de fiecare dată de malul brut, ce-mi pune capăt fiecărie visări, valurile-mi sunt oprite de stânci. De stânci seci, dure şi incababile de, de... de a accepta nimic. Mă ridic, mă scutur de mare şi mă plimb pe malul ei, respirând adânc, adânc, adânc... Mă lovesc de nisip, îmi zgârie tălpile umede şi mă lasă adâncit. Fiecare gură de aer mă face să mă simt mai puţin om. Cu cât mi-e mai uşor să respir, cu atât cred că nu mai sunt om. Pentru ce mai lupt eu zilnic, în van, pentru orice fac? De ce obţin aşa uşor fiecare gură de aer fără de care mor? Ce nu trăim în vid? Să fim recunoscători pentru nimicul ăsta ce ne înconjoară, care-i de fapt aer, nu-i vid.
De ce nu mă fac odată gropar? Să vă aud tăcând pe toţi şi să simt că nu mai aveţi nimic de adăugat, de comentat. Ci doar să fiţi voi împliniţi cu voi, să vă văd liniştiţi... Să tac şi eu odată, că nu mai tac. M-am săturat de vocea asta a mea, ce-mi răsună-n cap. Vreau să aud doar vânturile ce-mi îneacă valurile mării. Să las din mine, de la mine, să încetez să tot creez tot felul de imagini,ireale, ce-mi învăluie mintea şi-o fac incapabilă. O îngroapă în visare şi o lasă-n gol. Îmi schimb structura ca pietrele moi, metamorfice.
Comments
Post a Comment