visăreasa

Val de rouă. Îmi cuprinde capul cufundat în gânduri, Două scânduri paralele, Par zăbrele scufundate în tăcere. D-apoi eu ce aş mai pierde,  După stâlpi înalţi, după miile de stele, Cufundate în durere, De plăcere? Umbli lela dai impresii cutezante, Nu faci nici ce spui, nici ce vrei Ci ,faci ce se poate. Cad iar norii de atâta ploaie, Cad şi păsări călătoare. Pierd tăria pe câmpia  Unde mă arunc în gol, Spre un vid deschis, Deschis orizontului meu pustiu, Înzestrat şi tulburat de veşnice întrebări, Chinuitoare. Fără răspunsuri par mult mai... Atrăgătoare? Le las pustiite, amărâte, Le las, Mă prefac retras. Şi plec. Val de rouă nouă, Cade doar când nu mai plouă Ploaia vine de îndată, Norii cad, Mă lasă lată.

Buzele-mi sunt pietre însângerate. Ochii-mi-s mări învolburate, Aripile-mi ard în spate. Văd pătrate, cad pătrate, Semăn coli înfrigurate. Cad pătrate...Văd, Pătrate. Neguri stânge de amurguri, Par adesea doar nimicuri. Cad securi bănuitoare, Cad o mare... Văd o mare. Întunericuri fardate, Van în spate, Fierb aproape nerăbdate. Şed alene pe cărare, Solitare, solitare... Cad întinse peste mare, Cad în mare, plâng în mare. Urlu tare pe cărare, Dar nu doare, nici nu pare... Zi cu soare, o plimbare, Noaptea care, Care arde o cărare, arde tot din tine, pare! Alinare bănuitoare, Liniştea de pe cărare, Umple gol de nerăbdare.

Smarald căprui dulce-amărui, Atât descoperi de departe Niciun zâmbet, nicio parte... Nimic real, nici fabulos, nimic pompos, Însă ceva cam somptuos. Piele şi os. Greu de-adunat, zâmbete rare, Furtuni florale. Roş în obraji, zâmbete largi. Buze dulci dar tare iuţi de nu le-asculţi. Nicio şansă să-i prinzi mâna, ori s-o cuprinzi, Nu te crede nici de strângi din dinţi. De-ai fost iertat, nu fi-mpăcat, Nu te-a iertat. Te crede greu, dar câteodată uită, că-i o uitucă, Cî-i năucă. E o confuză -muşcă de buză- Apoi când cade-n adormirea minţii tale, Uită şi-o doare orice încercare. Se credea mare. Fiind nimic Uită ce zic.

Conştiinţă imposibilă, ce nu mă înţelegi? Cazi ploaie,ce te pleci aşa în faţa soarelui? Conştiinţa asta-mi leagă ochii şi-mi deschide sufletul. Dar eu? Cum rămâne cu mine? Eu vreau să simt prin văz. Să deschid ochiul drept şi să te văd ca om. Să îl închid şi să-l deschid pe cel stâng şi să te văd cum eşti. Mi-a ajuns să tot orbesc de foamea cunoaşterii. Degeaba simt atât de multe dacă nu m-atrage-n niciun mod simţirea. Vreau să văd prin tuul tău atuul meu,iar tu prin mine să visezi la tot ce crezi. Când cred în mine, cred şi-n Dumnezeu, dar Zeul ăsta de tot mi-l bagi pe gât, nu-i de-al meu. Conştiinţa asta... E absolut ce vrea, când vrea. Cad iar toate stelele de frica mea, ira sunt Dumnezeu, iar mă joc cu destinele voastre precum cu păpuşile pe sfori -că meritaţi-nu sunteţi demni de mine. Dumnezeu neînţeles. Privesc de sus harababura asta ca pe-un tot unitar. Vă împart pe categorii şi vă spun clar, pe înţelesul fiecăruia că nu sunteţi demni. I-ar spune Dumnezeul meu ceva conşti

Mă trezesc cu gânduri împrăştiate... Ce se ard atâtea ţigări pentru fum?Nu vă e de ajuns doar tutunul? Ce tot luminăm atât străzile? Oricum nu-i cunoaştem pe cei ce-i vedem. Clipesc atât de neînţeles, parcă să te sfidez. Parcă în timp ce tu vorbeşti sau îmi zâmbeşti, parca eu, prin clipit te ignor. Parcă îţi întorc spatele şi te ignor în timp ce tu îmi povesteşti cel mai important lucru din viaţa ta.E doar clipit, e uman,nu? Eu îl văd ca pe dezinteres, nu-mi place să te văd lângă mine clipind sfidător.Ce să înţelegi tu prin necunoscut, dacă odată la 4 secunde clipeşti şi nici nu ştii cum să clipeşti.  Visele sunt vise, nu visuri. Am idealuri înalte cu privire la tot, iar când mă loveşte plăcerea, cade exact. Exact pe nimic! Mă simt ca marea, întâmpinată de fiecare dată de malul brut, ce-mi pune capăt fiecărie visări, valurile-mi sunt oprite de stânci. De stânci seci, dure şi incababile de, de... de a accepta nimic. Mă ridic, mă scutur de mare  şi mă plimb pe malul ei, respirând adânc,

Amplu ansamblu de strigăte neîncetate, Îmi tulbură şi mintea şi dorurile toate. Să le fac să se oprească n-am putut, Îmi fac parcă-n ciudă,însă-mi ţin de urât. Îmi sperie dorinţa şi vlaga şi voinţa, Nimic nu pot să fac,nimic. Parca stau într-o stare de vegetal neînverzit, Atât de ireal, atât de enigmatic, Cad în visare aiurită, mă simt atât de obosită. Cesul face timpul să se scurgă, Vrea să fugă... Vrea să fugă... Eu vreau să poposesc, să mă odihnesc, Să nu mă mai grăbesc. Pierd noţiuni vitale, le vreau dar Le dau uitare fără a mea voinţă, Nu-mi stă în putinţă. Atât de egoist, tot ce doresc, Tot ce gândesc, Simbolic mă gândesc la un alt tu, Doar că nu tu. E-un fel de vis feeric, adorat  de mine, Parcă. Spintecător gând mă fulgeră, Meteahnă pură-mi şuieră Şi-mi spune, printre altele, Că totul e o ardere de vis. Cerc închis.

Orice văd îmi tropăie prin cap, orice aud mă lasă mut, orice îmi dă de înţeles orice- altceva. Îmi spui da, cred că-i nu. Dar ai spus-o în aşa fel...Orice zâmbet pare plin de ură, orice sunet e-o harababură. Mă-nchid în mine, are sens să ard de voie şi nonsens. Cutremurător, mă trezesc din adormirea asta veşnică şi realizez că totul e de fapt nimic,nimic,nimic... Mă-ndop de scrumuri şi fleacuri care par să aibă legături. Dar n-au. Par învăluită de dureri aprigi, dar jur că n-am nimic. Nimic ce să aibă legături cu mine, habar n-am ce zic. -Sinucigaş plătit, pari un pic răzvrătit. E totul bine? Pari aţintit asupra a ceva bizar.- Sinucigaşul mă privi cu ochii-i negri plini de ură, mă privi ,doar o măsură apoi-mi suflă fum în ochi. Mă ignoră apoi, l-am lăsat să stea în pace şi îmi ziceam că-i un simplu sinucigaş, laş. Simplu părtaş a tot felul de lupte, încapabil să le lupte. Să le facă un final,nimic, e-un simplu capabil de nimic, un ipocrit. Apoi, a doua-mi eu îmi spune: Dar dacă tu ai