visăreasa

Comparaţii triste dintre mine şi univers -neînţeles- Clişeu de ramură umana, pădure urbană. Şi tu faci parte dintr-un cadru. Dacă noaptea, în loc să te iubesc, mă supar... Te superi? E pe malul mării un fel de amintire crepusculară neîntâmplată.. Se poate? Eu cred că marea-i verde şi mă adâncesc în ochii tăi şi sper să apuc să iau o gură de aer înainte. Nu cred în nimeni şi nimic când sunt pe plajă, doar nisip. E iarăşi curcubeu pe cer, şi stele, clişeu. Mi-am programat la astrolog ziua de naştere, degeaba, nu o ştii nici pe jumate... Mi-am zis să nu-ţi mai zic nimic, Dar totuşi am vorbit. Şi mă prefac argint şi mă strecor în labirind, acum te văd zâmbind. Amar în plic de ceai negru scurs în ceşti, normal, vă mint.

Voiam să merg la pescuit cu tata. Fiindcă şi eu mă trezeam când el pleca cu frate-meu pe la 3 dimineaţa şi mereu îmi spunea că: fetele nu merg la pescuit. Nu îmi era problemă de pescuitul în sine, pur şi simplu, credeam că e o lume a bărbaţilor/băiţilor, în care stau şi fac lucruri mişto. Ca pescuitul cu o bere-n locul special pentru bere al scaunului de pescuit. Nu era de parcă nu-mi plăcea să stau acasă cu mama, dar parcă simţeam că ce fac femeile e foarte bine-ştiut de toţi. Până pe la 7-8 ani eram foarte geloasă pe oricine intra în casă fiindcă eram dementă după atenţie. Dădeam vina pe frate-meu pentru prostiile pe care le spuneam. Cântam "Voulez-vous coucher avec moi", spuneam că e imnul Franţei, şi daca mă întreba cineva de unde ştiu asta, era clar că nu eu inventasem porcăria aia. Vorbeam mult prea mult, în exces de mult şi într-o zi am pus un pariu cu tata că pot să tac nu ştiu cât timp. Am tăcut o oră-ntreagă, m-a strigat tata şi am răspuns. Am stricat tot. Cre

Câmp plat. Cer izolat de-o bilă reflectată de-un cerc solar. Vânt polar. Rece sactuar luminat de Prometeu În câmpul vizualt al omului înfrigurat moral. Fâșnet de picior pe des pământ uscat. Intențiile sumbre ale unui necunoscător constant -de eu- Minge de baschet pe ticul meu toracal. Se stinge când scrisul meu constant se-adâncește-n stop local pe litoral. Nu mă opresc în loc primordial. -Amorul meu solar- Se zice că în clipa morții, uită lupii sorții. Matematica în dimineața întâientății. Te adâncești-n cuprinsul vieții unui disc etanș, Simțiri de ticuri de locuitor mortal, O zi cu becuri de lumini -metal- Simțitor somnambul pierdut în timpul alocat -clepsidrei- Doritor de-atenție pe scene-n tribunal. Nu mori în seri -pe Litoral- Mâine dimineață mă trezesc pe-orizontal. -timpul se pierde-n fapte- Amor semnal. Nu-mi mai doresc chibrit aprins în tusea unui bolnav -pulmonar- Mecanic medicinal. Pshihotică paralizie-n vis, În li

Glasuri din ticuri toracice Limită infinită străbătută de arce tremurânde. Se-avântă din necunoscut în vid, Pictează geometric doar fiind. Găseşte singurul număr simplificat al bătăilor inimii. Şi-i vânt de Mare Moartă pe Coasta de amor.. Surprinsă din priviri -te fur- O seară înainte mă gândeam la cum Să te cunosc bazat pe clar-obscur... Înconjurată de-un tu, fără vreun atu. Al meu tu? E slab. Şi e mereu purtat, Din zi în soare, din nori în pat. Un tu dezorientat. Matematic concretizat, sentiment epuizat. De spaimă-nstrăinat. Supărat când indecisul s-a concretizat, Încurajat de Luni pline picate din armura soarelui ce-i mare împărat. Astrolog mutant, schimbat de-ndrăgostirea sa de Lună ca de-un cord-implant. Orice lumină i se pare, un fel de Lună plină, clonată printr-un Soare, Un val de "mi se pare". Clădește-n infinit un dor de simț șoptit. Schimbăm ecuația și ajungem la concluzii asamblate-n gând de individ. Adevărat/concret ori slab,

E martie. E viscol afară, zăpadă şi tot tacâmul. -nu-i martie- E o zi din aia oribilă de februarie Nici nu ştiu dacă e joi azi... Mie-mi place joia. -nu e joi azi şi nici februarie- Mi-am tăiat din rădăcini, Le-am tuns scurt-scurt. -lumea e exact la fel- Am vărsat ceai pe bluza mea preferată, am început să plâng. -Cum să fii centrul universului? Nu-i spaţiu fără margini?- Pierd timpul, Îmi scapă printre degete -Tuturor ne scapă- Mă duc la geam să iau o gură de aer -Simt că mă sufoc- Eu problematic, eu cosmic. Vieţi pământii în cenuşa oamenilor teoretic vii. Am văzut pentru prima dată carul mic, deja mă-mpiedic.

Zile-n trifoi, Ochii-n pământ -țărână curgând- Nămol. Și merge tristul pe trotuar Fără speranță în penar, Ghizdanul doar hârțogăraie, Și mintea-n colț îi zace. -Tristul suspină ace- Și-ii frig și degetele-i sînt digerate Tristul nostru ține-o carte. Și saltă-n pași de om furnică Tristul își leagă un șiret, Și vede-n ochii lumii un secret -ochii la trotuare- Tristul tot pune o întrebare Se face verde la semafor, -Atunci toți ochii ațintiți spre viitor- Tristul nu vede că-i făcut verde Și pierde startul și, Nu crede-n liberă trecere și orientare. Și-i noapte-n parc Și-i liniște și groază -Un om cedează- Tristul nostru rămâne pe fază.

Acțiuni clare, precizie, curaj. Proză. Miza e mare și eu un nimic, Pe o stradă-ngustă și tot mă împiedic. Lin-amoru-i iar în viață... Reflexie morală-n balta din față. Bețivi căzuți în plasă -un cer aprins- Mă las învins și pic și sper și cred în vis. -mă sting de ape învolburate- Copaci tăiați din rădacini, Aripi frânte și amurguri din senin. Săgeți pictate pe strada-ngustă Eu Intrusă. Îmi iau pe piciore, Propriul sens. -Contrasens- Iz de parfum interzis, Ochi din inimă de viață și pătrunsi de gheață. Ceață, ceață,ceață. Nu zăresc nici voci, Nu aud nici fețe.. Cin' să mă-nvețe? Floarea roşie cuprinde vidul întins, Mă las pradă, m-ai învins.

Şi visele omului de cerneală Se pierd în sufletul de ceară. Susur de smoală primează, -oftează- Paşii dânsului se-mbibă-n foi de-arţar Şi va să zică, îndură zi cu scop, adică -Suliţă ascuţită, înfiptă- Sub flacăra-mi de gheaţă a răsărit Un fir de ceaţă. Nu fum, nu gând, nu scop, nu-n faţă. Un fir stupid de ceaţă. Iluzia încâleclii macină privirea serii, Şi totul se-mbracă iarăşi în cerneală. -Astenie de seară de vară în toiul toamnei.- Continuitatea mişcării în miez de noapte, Încurajează fapte. Chipuri şterse de cerneală, -linişte morală- Foile mânjite-n noapte, dorinţe nedorite-n zilele din cele 7 Cifre-mbibate-n cerneluri ieftine de scris în seri de -Astenii uitate- Lună şi stele lăsate-n voia celui ce mânjeşte foile În miez de noapte.

Faţa întunecată a lunii e mereu acolo, -Lumii îi e greu să înţeleagă adevărul- Un joc mut pătrunde, Sub pielea adversarului abătut. Critic şi observator, Bărbatul prevede că-i rău-voitor, Se-ncruntă pe viaţă, Se-agaţă de-o funie, de-o aţă. Suspină amar şi bea din pahar, Expira doar fum,ienibahar. Un glonte imaginar îi strabate fruntea, Scapa-un pahar. Problematic, înghite o gură de sânge, Nu respiră, nu plânge. -Bărbatul se frânge- Şopteşte mirare şi părăseşte ce-l doare, Nu şovăie, dispare. Mândria şi spaima-l fac nevăzut, se lasă bătut. Şi merge, şi ţipă, şi-n spate-l furnică... Amar de răbdare, Bărbatul tresare. Se pierde şi dânsul -adesea- -n visare.

Îmi sărută amarul Cu gura fierbinte. Mă lasă pe spate -Mă minte- Îndată mă prinde. M-aruncă-n visare Mă înneacă cu mâinile goale. -Stea de mare- Cu lună şi astre şi soare Căzându-mi pe ploape -Frigul în noapte- Îmi strânge iar mâna, Mă ia drept ostatic În colţul vieţii de om static. Înconjurat de rău de mare -Plimbare pe malul lui Soare- Şopteşte flămând de amor Că-l macină un dor, De-al meu sărut în colţul gurii de rău voitor. Mă pogor din steaua capului de nor. Îl văd. Mă duc în steaua capului de tun, singură mă-ndrum. M-adun.

Stângul meu păşeşte drept în faţă Crima atârnă de aţă. Mâini stângace mă cuprind cu gheaţă Palma dreaptă îmi apasă pe torace, 6 coaste rupte, spate drept şi piept în faţă. zile scrise cu cerneală ceaţă, Nu mai văd ce-mi spui, Mă topesc de frică, simt cum îmi furnică -Mâinile şi pieptul- Vise nedorite, rele făptuite, Pic alene-n cale de tren static. Mă striveşte lent cu umbre -Oraş părăsit- Eu am săvârşit dorul de nelămurire indiferenţă transforată-n infinit. Eu? Sfărâm crisalida şi devin fluture? -ori atârn şi eu de aţă-

Se lasă ceaţă. Un fluture albastru-mi şterge lacrima de gheaţă. 6 stele paralele şi un felinar pe plajă, Un pas mic de om furnică şi eu mă preling în sticlă. Val pe val şi briza-n-cale, Respir viaţă şi aspir spre mare. Oftez zgomotos, îmi pare şi nu spun nimic, După dânsul mă ridic Pleacă şi mă pierde doar gândind, -Nu m-ating- În nisipuri mă întind. Străpung Fluture albastru, limpde -Veninul- Feţe-mbătrânite, chinul. Legământul îl retrag şi mă pornesc spre-a soarelui, Cărare. În fărâma omului fără personalitate, Există divinitate. În piept nu poartă vreo carte, Nu visează, nu stăbate, Crede doar în fapte. Cenuşiu se-poartă în dragostea ce Nu şi-o mai arată. Ochi căprui, ori verzi mă-nţeapă, -Albastrul e o constantă.- Aici moare viaţa gerinantă. Lumea se creează din a 7-a zi, Spun numai cuvinte, -Nu mă mai simţi.- Nu pun pic de drag în ceea ce-ţi şoptesc, Vorbesc. Vorbesc. Silabisesc. Doresc. Omului îi pică-n cale, visul său de a fi mare, Pleacă şi n

Eu şi visele-mi de ceară, Ne-adăpăm cu smoală. Şi privim stingher spre lună. Ea nu-i marea, nu-i stăpână. Simt aburi de apă-n vânt Mă apuc să cânt, Plete-n vânt -Cine sînt?- Şi mă tem de lume, Şi mă tem de foc Răul mă avântă -Stop joc- Spuse doar de vorbe, linişte şi şoc, O lumină pală mă trezeşte Nu, mă lasă mort. Plec aprins de slabe şanse. Amurgul cade-n braţele selenei, -Singur, nu se teme- Eu îmi prind de mână ultima putere O conduc pe plajă, N-o mai las să spere. Soarele-m îmbie ultima durere -Cerneală peste foi albe, de noroi- Visători pierduţi şi goi în foi de dor de noi. Am tot crezut că voi...

Superficialitatea chemării influenţează. Încearcă să nu-mi mai spui totul, Vorbele-mi prefac amarul în oribire. Îndrumat de ură, ucid -stafie vie- Judec scuturi statice de soldaţi nedumeriţi, Şi plâng cu ei, nu lupt, Nu mă agit. Aduce spre mine, câmp deschis cu-n lan plin, Înverzit, m-aş arunca, Dar am pornit. Deşert groaznic, amplasat în vid, Cu privelişti uluitoare-n van, Percep iar totul ca pe-un singur semn. Jur că nu mă tem. Iar mă chinui să-nţeleg cum e să fii boem. Îmi îndemn dorinţa spre real, Şi-ajung la plan fatal, Eu-demenţail- Primesc energetic impuls ataşat, De eul de ieri, Uitat.

Discurs motivațional de ținut în oglindă Nu cu tine, cu ei Fii tu fluturele din specia ce-nvaţă să zboare-n prima zi de viaţă Şi moare tot atunci Trăiește tot odată Pică fix la țanc și vede apusul de pe bloc. Asta fac duminică seară, Mă arunc de pe bloc. Șchiop. Am crezut în soare și în moleculă a spiritului dependent de zâmbet fals. Nu mă întreba, nu visez decât cu ochii-n părți, Diverse măști de sens schimbat și un eu dezechilibrat preschimbat în noi. Superficial ambalat. Apoi îmi pun capul pe umărul tău și mă scufund în mări de pricepere Eu doar cuprind lumea din priveliște. Văd apusul printre gene lungi ce ale mele nu-s. Văd cum pică-n van călare, un soare și numai un soare. Cosmic n-are vreo culoare, numai prin genele... Mă așez pe-un piept păgân ce-mi străpunge parcă vorbe crude-n minte și-mi obligă parcă Simțul să mai simtă Și-mi ordoană plin de sine și cuprins de mine Să culeg răbdarea de pe-o mare moartă. Să aleg culoare ce lumii o

Și ce dacă ,dacă visului meu, Îi trebuie o seară de luni într-o zi de marți? Trenuri subterane line și alene fug De vieți umane. Când lumina-n față zgârie retina, Mi-asum vina. Cred doar eu în viață și-n egalitate, Mor străpuns de-un gând neîmplinit M-agit. Eu ce vis pe-o parte îl întorc și pe alta îl visez, Eu creez, nimicuri scrise pe foi din agende, Nu legende. Chipuri șterse de-amintiri culese din fotografii, Arme vii. Omul iar culege mărul interzis și femeia-i vina dorului de nedescris. Stam anume parcă fără de un scop precis: " Mai concret te rog, fă-mă să exist" Zice om ce pare strangulat de frica de singurătate. Plânge-n pumni și se preface a citi o carte. Dumnezeu împarte-o parte și o parte. Fratele rămâne frate până are a căra în spate muncă, și răzbate: "Frate!" Vina nu-i din divinitate ci e scrisă parcă pe coaste furate. Una, cea din stânga ruptă chiar de viu, "Fă-mă numai vie și-ți arăt pe viu"-

Când mai presus de cer e norul, Tu ești vizitatorul. Și ai umblat stingher o viață crezând Că-i mâine dimineață. Ai luat sub muntele de noduri, un fals, Jucând doar ziua în balans. Ai fost și vizitat la rândul tău, puneai mereu -mai- presus pe rău. Când noaptea-n cer se strecura, Era doar vina ta. Pun punct la margine de râd sperând să te sufoc cu-n gând Sinucis de visător, dragă vizitator. Nu mai spera să cad șablon, Prea prefăcut să dorm, Prea obosit să cred, Prea nesimțit să sper, Prea-n balamuc să simt. Nu o ruletă îți măsoară murdăria, Și nu doar fizic poți muri de viață grea. Așa că lasă-te ușor pe spate , Privirea într-o parte, bărbia-n piept și... Spune-mi drept, mă crezi?

vedeam o ceață roșie, bumbacul dintr-un munte-n treg, Arde aparent. Dacă n-ai soarele în faţă nu vezi, Crezi, doar crezi, Crezi! Vedeam miros și-urlam prin dinți, Simțeam omizi, Cernând sclipinzii, minți! Nu-mpart porninzii vârstnici. Căram banale cești de ceai, Tu ,spune-mi doar ce ai! Purtam jucânde flori De fiici de Crai, Al naibii, tu ce ai? Si plete-n vant lasam prin mai, In august priveam pe mare, O lună și numai un soare. Hai lasa-ma, ce vrei? Ce stai? Nu alerg prin munți, Alerg spre, Stai!!! Acolo e numai o vale, Privea dincolo de cărare, Plutea pe mare. Zbura prea sus și murea ars, Cădea prea jos și renăștea. Nici nu credea, nici nu visa, Cădea.

Pornit pe drumul călătorului stupid. Geanta aruncată în hol, bolul  de tablă pe masa din bucătărie. O scrumieră şi o ţigară pe jumătate arsă. Pe tocător este tăiat mărunt, mărar. În bol salată verde ruptă-n bucăţi mari, dacă este tăiată se face amară. Ora 20:03, 17 minute de chin. În 17 minute de aşteptare trec veacuri. Deschid radioul, e o piesă din aia veche,mă întind pe jos, pe podea. E umezeală, cred că o să plouă. Nu îmi place deloc melodia de la radio aşa că închid ochii, mă gândesc că mai am de aşteptat în jur de 16 minute. Dacă închid acum ochii, adorm în maxim un minut, deci, teoretic am 14 minute de somn liniştit şi un minut în care să mă încalţ, să ies şi să încui. Am închis ochii şi... nimic. S-a deschis şi geamul, nu-l închisesem bine şi s-a făcut şi curent. Clar, acum mă ridic închid geamul, până să mă pun să adorm o să treacă cel puţin 3 minute, practic 11 minute de somn cât de cât comod. Nu o să adorm nicio clipă, merg în bucătărie scot agresiv storcătorul de fructe

M-adâncesc în lanurile-i de spin, Măr oferit ca dar divin, Feminin. Clipe rătăcitoare suferinde, Înzestrate parcă de amurguri, limpede. Şi plutesc armonizat pe-un amplu şi sofisticat, Nimic. Tulbur clariate şi măresc luminoziteatea obscurului, De dragul susurului de vis aprins, M-ai prins! Cutreier dezechilibrat o viaţă şi mă-ntorc, Azi dimineaţă! Cunoscător de mit, Uşor tulburat mă ridic. Plânsete de lumini izolate şi mări scufundate, Vieţi ca la carte, Aproape moarte. Impresionat de realitate te împiedic, Mă întorc spre-ntunecos, sperând la dos, Dar înzestrat de teama, lumea iar mă cheama. Şi mă-ntorc... Prins în solzi adânci-suspină- Prins parcă de-o rădăcină, Cine or să vină?

Căpitan ancorat în mările-i de vin, Culcat pe o parte visând la divin, "Ce pluteşti mare?" Întrebă el secat de venin. Vicii secante şi ploi de suspin. Limpede apă distrusă de chin, Îmi îneci căpitanul aflat în impas. Mi-l duci de nas! Îl plânge iubita de moarte măiastră, El moare slujindu-şi catargul drept viaţă, Şi clatină marea de-al său simplu vas, Urlă de moarte şi de necaz, Leagănă-şi trupul dezinteresat şi-şi urmează nemurirea, Drept împărat. Apucă a trage în piept doar venin. Şi arde în pipă sprând la dar divin, Schimbă şi foia şi-aruncă sublim, Filtru fals de venin. Nu crede în moarte crede-n calvar, Pierdut în al său Paradis Infernal! Stinge tutunul drep candelabru şi-şi scrijeleşte pe faţă, Chip macabru. Cearcăni umplute de tortură şi ochi injectaţi cu ură. Priveşte în jos amar de timp, se stinge încet,încet doar în vid. Căpitanul moare până s-ajungă la ţărm, Ultima suflare o strigă spre înalt Plecându-şi capul, Nevinovat.

De aia în loc să îmi atenueze căderea, Mă-mpinge de la spate. Orice lumină mă crede viu doar din perspectiva vieţii, Sunt mort, rupt, la venirea dimineţii. Astenie de primăvară sau stare intelecutuală structurală? Principiu înţeles greşit, nu mai ţine doar de tine, Ci de mine scufundat în ape până în nisip. Şi plutesc pe mările-mi secate de sarcastic vis, Pierd lupte marine cu stânci sterpe de neînţelegeri. Ştii ce? Le cred şi le înţeleg, se pierd odată cu pierderea mea, În înfinit mă tot împiedic pe de rost. Chip anost furat de ample dureri scufundate în nimic, Aventuros,uman şi câmp ars de soare sfânt, Unde sunt? Nor pierdut de haită, hai vină şi te vaită de-al tău gol, Nor plutitor. Aprins de umbra-mi neagră din abis, mă tot învârt în paradis, Pierd esenţial cuprins, Incipit rătăcit şi el în interiorul propriului său dinadins. Ah, cât de surprins.

Martori unei zile de marţi, Căutăm lumini să mâzgâlim copaci. Rămânem capturaţi de timp, Pierdut. Murmurăm constant aceleaşi vorbe , suspinăm amare slove, Vedem cum lumea largă trece dintr-o zi în altă Moarte de mulţimi -Noi rămânem marţi- Cresc tărâmuri pline toate de trifoi, Îl strâmut în ochii goi, Mort de vise-n toi. Vremea unei zile noi tot trece, Marţea arde, nu mă-ntrece! Nu ştiu unde, Nu ştiu când, Cât e timpul? Cum? Mă frâng? Şi mă pierd total de turmă, mă înghite-un nor de ceaţă, Zarea-arată dimineaţă şi focul din piept mă conduce drept În lumea mare! Pierd vederea-n faţă şi văd dintr-un colţ, Totul de-o culoare eu de-o nulitate infinită, Nu leg lumea de-a mea gleznă, Îmi leg gâtu-n aparenţă. Mă arunc prin bălţi, Vizitez tărâmuri arse, Fricile mi se retrag din nou în vid -Pornind-  Vreau să văd iar răsăritul, Să alunec printre mituri, Să culeg o stea Să o pun sub saltea. Marea mea e marea mea!

Nici în valuri nu mă mai împiedic. Trec indiferent prin lume şi fug şi merg şi stau şi sar, nu spun nimic, iar trec dar trăiesc fără de teamă. Când închid ochii văd cerul, cu stele arse de misterioase vremi. Nici nu vreau să mă acomodez cu lumea, petrec timpul în pierderea asta interminailă de timp. Îl pierd dar nu l-am câştigat vreodată. Mă pierd în pierdere şi mă adâncesc în nimic. Stric iar totul şi mă-mpiedic.În abisul ăsta ce pare acum feeric mă distrage un singur mit, cum că-n viaţă ar fi moarte şi în moarte un nimic. Nimicul acesta chiar simbolizează ceva? Am rămas involuntar viu, fără să simt, pic în toate capcanele ce mi se-ntind. Îmi răman vii şi aţintiţi spre înalt, ochii, dar pică şi ei din visare şi mă coboară, brusc, fără nimic care să atenueze căderea aceea distrugătoare. Singurătate ascunsă în privi de statui tăcute fără simţ-nu mă minţi?- nici nu cred. Nu teama de sine, nu încrederea în eul existent,nu...Frica de adâncimea bălţii în care mă aflu. Nu trece nici de gle

Captiv în utopii nu mă las purtat pe ape vii, Muritor ţinut în frâu de vis pierdut în râu. Activ mental pierdut pe-un val, Oftat privat de sens de-un singur univers. "Nu vreu să mă mai vezi!" Strigă oful neînţeles şi privea într-un punct, perplex. Nu susţinea nimic, se schimba subit, părea nedumerit. Vânt şi ploaie şi nori de ziuă, mă călcau şi-mi destrămau  Naiv gând de muritor, simţ stăpânit de-un controlor. Păzit de-un condor prefăcut în stranui călător Pornit pe văi şi fugărit de-un amplu fior,  Părăsit de simţ centrat pe-un dor,  Iluzoriu amplasat pe-un nor. Senin brusc şi pierdut în ceruri fără vieţi şi fără vii, Pe-unde îmi mai vii?

Nopţi de vise şi realuri întâmplate-n zori de zi, Ah, ce mi-aş dori să fii atât de orb! Doar pe mine să mă vezi,  Să mă vezi întinsă-n lumea vie. Nu vreau să fiu eu viaţa-n foi de existenţă. Iarăşi am absenţă! Nu cred în nopţi fără lumină, -Sunt nopţi fără lună plină- Ce fel de zi ar fi, zi în care n-aş mai fi? Te-ai pierde-n valuri de vieţi grele,  Ai arde jocuri de zăbrele,  Ai sta cu gându-n patru părţi,  Ai trage-n piept tutun şi-ai arde foi de cărţi. Asta-ncerc să te învăţ,  Pornneşte-n zi de dimineaţă,  Bea roua de pe verdeaţă  Şi plânge-te a doua zi, cu mine nu vei mai vorbi. De ce? Ar fi atât de anost s-o dau acum la-ntors.  Nu-i nici viscol, nici amar de ceaţă, E roua de pe verdeaţă,  Nu spun ceea ce mă supără,  Las gândul , şi-mi spintecă din nou o zi. Nu mai veni. Minţi amurgul trist, Căci mie mi-ai promis o viată lungă, Te las pe tine pământean şi aici mă plec,  Renunţ la viată şi mă-ndrept spre noapea acră, Ah, du-mă-o

Nici suspansul nopţii şirete nu mă înduplecă spre a rămâne singură în golul rămas în entitatea vechiului eu. Întunecime, strangulată de interpretabile simţiri. Obscuritatea asta îmi permite să visez. Paranoia, simt cum tremuricii din mâini se împrăştie-n tot corpul. Măcar mă lasă să mă tem. Măcar nu-mi dă totul de-a gata. Piele de găină în permanenţă, nu mai suport frigul, iar orice atingere mă înspăimântă. Nu văd nimic şi totuşi tot ce văd mă încântă. Oare fiindcă văd ce vreau, ori amplific totul? Plouă peste tot iar în mintea mea e iarăşi soare mizantrop. Mă caţăr în copac şi încep să ţip, ţip cât mă ţine gura de tare, urlu. Speriată de propriile-mi forţe urlu constant sperând că ceva, cândva mă va face să încetez. Ore-n şir urlu de nebună sperând că voi fi oprită de orice altceva, dar urmează să fiu oprită de furtună. Se întunecă brusc tot cerul, copacul abia de mă mai ţine, se rupe craca de sub mine, urlu în continuare constant, aşteptând ceva puţin mai palpitant. Nici furtuna

Nopţi moarte adunate, Le car pe toate-n spate, mă domină, Întunecate, înspăimântate, nopţi furate. Zile îndurerate de nopţi neuitate. Fulgere de furtuni amestecate-n certuri din noapte. Flăcări ude ,scrum făcute de picuri argintii Unde-i urma nopţii ,vii? Stele şterse de umbrele, Luna arde din zăbrele. Oare-o fi o întâmplare? -Lună, soarele răsare, Noaptea iar mă fură toată şi mă duce-nfometată Pe o apă, mă scufundă şi mă lasă supărată. Leagă ea, de mâna-mi străvezie toată, o piatră, Ce apă!!! Lin, ajung să-nghit frunza ceea de pelin. Pe unde vin? Amar divin, ochi plin de chin. Ziuă albastră, lasă-mă în viaţă, Ceaţă... Noapte grie, lasă-mă vie, Feerie.

Adolescent răpit de sol Scufundat în nămol până peste picior. Fără control tremură şi-mi pare Ahtiat de-o simplă plimbare pe sub felinare. Plăpând, naiv şi trist apare, Adolescent sub felinare... Ochi înstelaţi de vise, Adolescent cu visări triste. De beznă pare-nfometat, S-aruncă-n lanuri ca pe pat. Şi-l doare orice întrebare pusă Fără de răbdare. Adolescentul cade lat şi plânge parcă ambalat "Ce lume bună mi-e stăpână, ce fel de sclav voi fi pe lună?" Şi plânge adolescentul trist, şi plânge, plânge făr' de vis, Devine una cu pământul, se face apă precum gândul. Răsare-n roua dimineţii, Cern norii vieţii. Răsare-un soare plin cu aer de mare, Mă face să mă simt pe calea de a fi înţeles. -Dumnezeu/nonsens- Izvoare curg şi lasă-n spate urme deşarte, Adolescentul vrea să fugă fără rugă, Vrea să smulgă orice ramură, s-aducă Cevaul lui în a sa muncă. Flori netezite par suliţele aţintite, Nicio mişcare, suliţele pătrund... Dureri toracale. Inima, pom

Rău pământean bazat pe fapte ireale, Falsate fără întâmplare, Atingi dureri neştiutoare. Porneşti încet spre nemurire, Crezând în viaţa şi orbire, Dorind lumini impacte, jucate-n voie, Neuitate. Rău pământean, arunci cu vorbe spânzurate, Prevezi fapte-ntruchipate, Mi-arunci mintea-ntr-o carte. Cele ce spui, nu-s arte. Sunt literele adunate, în pasitle deprimate. Rime schimbate. Rău om de seamă, nu-ţi fie teamă Orice amar de sete se pierde prin alei de vreme, Pierdute după semne,-ghid greşit- Ambiguu nor de ploaie, face ce tot face şi se-ndoaie, Fără picur, pleacă şi mă-neacă cu suspin. Nu plec ramuri nerodite, plec adâncele înfipte, Rădăcini. Te-nchini.şi speri la dar divin, Dar iată că nu mi te rogi cum cer eu la cei atroce Ascultă-mi voce îngroşată: Fă-mă artă! În piele fină, fără de vină, Fă-mă divină! N-atingi ce poţi, prefaci a mângâia iubita, Infinita,mângâie răsărit cumplit. Atinge amurg infinit. Atingi uşor promiţător amarul meu aprins de-un dor. Am

Amândoi privim spre vest, Modest şi gând nepământesc, Înfloresc, iar ramuri noi subţiri şi moi, Mă duc cu gândul la doi noi. Câmp ars de soare, îmi gâdili ambele picioare, Apus căzut sub ape curgătoare. Nicio culoare, niciun semn de întrebare. Abur flegmatic, cum îndrăzneşte el să vină, Fără de lumină? Rouă caldă, rouă rece, fiecare cum culege. Vise splendide sau triste, ambele sunt compromise. De arşiţe interzise, ardeţi-mi ochii, făr' de vremuri contrazise, Admise, lanuri făr' de grâu Abis ţinut în frâu. Visam călătorii pe lună, eu, cea fără de stăpână. Strigăt de forţă fără glas, Nu mă las. Ridic cu greu ambele-mi pleoape îngreunate, De stele tricotate pe-ale mele vene. Catrene. Nu văd lumini, văd candelabre arse de porniri măiestre Dau de veste fără să-mi mai pese. Mângâi culese buruiene, Ce vreme!

Discuri circulare împrăştiate-n mare Dorinţe primordiale. Lampioane aruncate-n zare, Visuri călătoare, Voi crede-n ele până-mi pică-n cale Lampioane arzătoare. Pe mal de soare,ard lumânare. Ceara-mi fierbinte se prelinge pe picioare. "Ah,mă doare!" Mă uit spre soare şi fug în mare, Uitare. Valuri calde mă îmbată ,mă simt schimbată. Nu supărată, Uitată. Adieri spirituale-mi adâncesc moartea,pe cale, S-o arunc în zare. Minţi circulare, logice şi fără de scăpare Nu-mi dau crezare. Îmi spun că simţul nu e oarecare. Că nu tot omul are o scăpare, Că pierde totul când îl doare. Ce fel de minte sclipitoare nu-ţi dă crezare? Mă tot arunc în mare, Mă prinde o culoare Şi mă duce-n val de dimineaţă. Roua de pe verdeaţă. Vino,viaţă!

Printre muguri rup abisuri. Coapse late, minţi furate, Simple,clasice,dezordonate... Minţi-cu gându-n altă parte- Două fapte, printre altele din spate. Doar cu gura strâmbă poate Sta cu ochii într-o carte. Cu capu-i aplecat în faţă îi cu gândul la, Verdeaţă, Zi cu ceaţă. Ochi goliţi de neguri ample, vise toante Dezechilibrate, armonic sintetizate... Ah! Pulbere de lumini înfricoşate Lasă-mi valurile toate, Tulbure ca vântul,poate. Păduri de furtuni spulberate, Le-adăpostesc pe toate. Dintr-o parte...Într-o parte. Şi-mi distrug furnici palpate, Ah, ce-mi zgârie sortate Furnicături imobilizate. Semne sângere pe coate, Căzături din locuri, fapte. Spulberate

Întrebare retorică neînsemnată. De unde vine furtuna asta de nouri străvezii? Sunt atât de negri dar văd prin ei. Vremea asta, îmi taie şi suflarea, Respir greoi când văd că soarele răsare Iar când se schimbă vremea, Parcă eu, omul, trebuie să trag un semnal, De alarmă!! Îmi înfing mâna-n părul tău, Claie peste grămadă. Nu-mi dau seama dacă-i jocul tău, Ori pur şi simplu debandadă. Scrum şi foc şi arzi tutun, Nicio şaradă. În partea stângă îmi arăţi cum ticăie răbdarea, Indiferentă par a fi, Mă joc cu marea. Aprind iar jocul printr-un joc subtil, Arunc priviri, prefac indiferenţa-n soiuri, Tu-n iubiri. Sporesc jocul printr-un test Să văd adevăratul sens. Mă subordonezi.

Efemer, plăpând, pe spate. Cad eterne supărate, mângâieri. Prind în degete-înfăşcate- Pierd în spate, pic în carte. Număr zori nenumărate ce se pierd, Se duc departe şi mă gâdilă-ncordate, Stric şi munici şi sticla poate, O-car în spate. Fiinţa-mi arde ca o carte, Nicio simplă zi nu poate Van să-mi scuture stricate, Simţuri parcă nesecate. Pline numai de speranţă, O instanţă. Efemer ca timpu-mi pari, Dar nu ştii şi nici nu sari de-obstacole. Calci pe ele şi pe cuie. Tot de-aici încă nu e de-ajuns, Tu mă faci să par învins. Nu te laşi nici de atins, Şi mă superi necrezut de tare. Pare-mi că doreşti pe mine, Aşa tare? Nu mai vreau să cred că omul E ca pomul. Înţelpt, subtil şi dur, Tu faci totul făr' cusur, Iar mă fur'. Iar aprind doar c-un chibrit, O mare.

"Siguranţă de sine, putere în glas, fără tremurici de degete, fără să muşc buză-mi inferioară, privesc cu dispreţ în neant-la tine-. Sunt doar eu şi tot ce-i rău în lume, tot ce e mai greşit şi neplăcut, tot ce urăşti sau tot ce sfidează normalitatea. Văd frica din ochii tăi, dar nu e o frică normală, te uiţi la mine şi taci. Te uiţi şi văd cum te întrebi: Ce se întâmplă? Dar nu mai vreau să răspund tot eu de tot ce gândeşti, nu mai vreau să mă gândesc eu la ce vrei tu să spui şi să-mi spun mie ce încerci tu. Nu încerci, te-ai obişnuit să mă vezi chinuindu-mă încercând." Sunt inocentă, jur. "Nu e vorba doar de mine-n harababura asta. Ce naiba încerci să domini dacă domini deja de la natură?" Nu domin nimic.... "Absolut nimic." De ce încerci să sfidezi gravitaţia? "Pentru că ţine de mine, de natura umană, să explorăm necunoscutul,pentru că am ajuns pe lună şi spaţiul e al nostru, iar gravitaţia? Gravitaţia nu e nimic. E o lege stupidă ce mi-e dat

Nu-s doar două feluri de cătuşe, Sunt chiar mii ce rup mănuşe... Libertate! Nu-mi ard mâna, nici piciorul, dar le simt Drep în amorul meu aprins, stins, Ce înseamnă că-mi doresc un dor, Că îl simt drept în picicior şi îmi zburdă în stomac, Ce drac! Îmi prind mâna de drept stâlp, pare strâmb dar nu, Mâna-mi cere libertate şi amorul cere carte, Eu nu vreau nimic. Cer un cer dar doar al meu, Zburd pe dânsul ca un zmeu. Mmmm ce zmeu înaripat, Saltă sus de pe copac şi şuieră aţintit spre nimic. Ce gelos sunt ca şi zmeu, Zburd de parcă-s Dumnezeu. Nu sunt nimic, Atotputernicirea mi-e nemărginirea, Deci nimic ce cred că sunt, nu sunt, Sunt un eu amplificat de fiecare dată-n noi. Drept tu şi eu dar nu-amândoi. Doi noi.

Prim pas ,scurt popas de-a lungul drummului încins, Sar să n-ating ce-i înfierbântat dar pământul emana Căldură ce-mi pătrundea şi ultima fărâma până la, Până la; Distrug astre cu privirea de la-până la. Străpung nemărginirea infinită cu punctul pus la şi Virgula pe undeva, pe lângă punctul ce static mă aştepta. Dar punctului nu-i era aşa necesară virgula, Necesitatea ei de a fini ce tocmai încerca să spună O făcea în faţa lui, nebună. Sedentar dar fără de răbdare, punctul nu-i o mare, Iar virgula a înţeles că nu depinde de un sfârşit plin de, Dezinteres. Încet încet pământul se răcea, făcea cumva de triumfa în faţa mea, Şi lumea parcă mă lăsa, dar doar părea. Nimic din tot ce virgula voia nu se întâmpla, Dar totul părea pentru ea, aşa... Cumva, cumva...

Strigăte de ger- e prima dată când ies din casă singură fără teama de singurătate- îmi ard timpanele înflăcărate deja de sunetele moarte.Îmi aud doar gândurile şi e prima dată când nu îmi pasă ce urmează să se petreacă, când gândurile mele sunt incapabile de spontaneitate, e prima data când nu îmi este frică să fiu atât de imprevizibilă încât să mă surprind şi pe mine. Urmez doar simpla cărare din parc, deloc complicată, banală. De data asta vreau să mă plimb, mi-am dat seama că fuga mă oboseşte. De data asta nu mai privesc fiecare pas, fiecare piatră, fiecare gumă de care trebuie să mă feresc-să nu cumva să mi se lipească de talpa pantofului- de data asta mă uit în faţă, nu în sus, nu în jos. Mă uit unde simt că ar fi bine să mă uit. Admir unde mă uit, echilibrul perfect al unei balanţe dezechilibrate. Eu sunt balanţa care în mod normal, e un dezechilibru intens, complex şi obositor. Nu vreau să râmân cine am fost, nici cine sunt. Vreau să nu fiu influenţată de vânt, nici de furtun