Voiam să merg la pescuit cu tata.
Fiindcă şi eu mă trezeam când el pleca cu frate-meu pe la 3 dimineaţa şi mereu îmi spunea că: fetele nu merg la pescuit. Nu îmi era problemă de pescuitul în sine, pur şi simplu, credeam că e o lume a bărbaţilor/băiţilor, în care stau şi fac lucruri mişto. Ca pescuitul cu o bere-n locul special pentru bere al scaunului de pescuit.
Nu era de parcă nu-mi plăcea să stau acasă cu mama, dar parcă simţeam că ce fac femeile e foarte bine-ştiut de toţi.
Până pe la 7-8 ani eram foarte geloasă pe oricine intra în casă fiindcă eram dementă după atenţie. Dădeam vina pe frate-meu pentru prostiile pe care le spuneam.
Cântam "Voulez-vous coucher avec moi", spuneam că e imnul Franţei, şi daca mă întreba cineva de unde ştiu asta, era clar că nu eu inventasem porcăria aia.
Vorbeam mult prea mult, în exces de mult şi într-o zi am pus un pariu cu tata că pot să tac nu ştiu cât timp. Am tăcut o oră-ntreagă, m-a strigat tata şi am răspuns. Am stricat tot.
Credeam că pot să sap foarte mult şi să ajung în China unde oamenii sunt pitici... Normal, spuneam că auzisem asta de la frate-meu.
Aveam vreo 12 ani când tata şi frate-meu începuseră să vorbească constant într-o limbă străină numită "D-ale planorismului". Mergeam foarte des la airshow-uri la care stăteam cu gâtul blocat spre înaltul cerului unde nişte nebuni aerieni îmi dădeau lecţii subtile despe "cum să-ţi învingi temerile".
Pe la 13 ani am început să-mi manifest dorinţa de a ieşi afară, mai departe de faţa blocului- fiindcă până atunci nu credeam că e necesar să se afle-
-Bla, bla, răzvrătiri, dureri interioare, frustrări din pricina vârstei, eu neînţeleasă într-o lume crudă, bla bla-
Mai stau de vorbă cu ai mei, şi deşi pare trist sau plictisitor -fiindcă suntem o generaţie dubioasă- cred că e cea mai mişto chestie să-ţi spună mama ta ce şi cum ai voie să faci ca fata, cum e să fii fată, cât e de greu şi bla bla, iar apoi tac-tu care-ţi spune despre lumea asta necunoscută a băieţilor.
Când n-am voie să ies, nu e pe baza unui motiv concret sau a unei greşeli făcute de mine ci... " Aşa zic eu". Vreau să fiu băiat doar ca să spun:"Aşa zic eu".
Nu vreau să fiu genul ăla de fata lu' tata, dar e clar că n-o să scap niciodată de sub denumirea asta. Mi-am dorit foarte mult să fiu băiat doar ca sa nu fiu fată. Să am voie ce n-am voie.
Toate astea au sens după ce stai la vorba cu tata lu' fata, care-ţi spune scurt şi la obiect ce şi cum se întâmplă-n jurul tău.
(aici, în subsol, un text cu italice în care spun de ce am spus ce am spus)
Nu vă spun.
Fiindcă şi eu mă trezeam când el pleca cu frate-meu pe la 3 dimineaţa şi mereu îmi spunea că: fetele nu merg la pescuit. Nu îmi era problemă de pescuitul în sine, pur şi simplu, credeam că e o lume a bărbaţilor/băiţilor, în care stau şi fac lucruri mişto. Ca pescuitul cu o bere-n locul special pentru bere al scaunului de pescuit.
Nu era de parcă nu-mi plăcea să stau acasă cu mama, dar parcă simţeam că ce fac femeile e foarte bine-ştiut de toţi.
Până pe la 7-8 ani eram foarte geloasă pe oricine intra în casă fiindcă eram dementă după atenţie. Dădeam vina pe frate-meu pentru prostiile pe care le spuneam.
Cântam "Voulez-vous coucher avec moi", spuneam că e imnul Franţei, şi daca mă întreba cineva de unde ştiu asta, era clar că nu eu inventasem porcăria aia.
Vorbeam mult prea mult, în exces de mult şi într-o zi am pus un pariu cu tata că pot să tac nu ştiu cât timp. Am tăcut o oră-ntreagă, m-a strigat tata şi am răspuns. Am stricat tot.
Credeam că pot să sap foarte mult şi să ajung în China unde oamenii sunt pitici... Normal, spuneam că auzisem asta de la frate-meu.
Aveam vreo 12 ani când tata şi frate-meu începuseră să vorbească constant într-o limbă străină numită "D-ale planorismului". Mergeam foarte des la airshow-uri la care stăteam cu gâtul blocat spre înaltul cerului unde nişte nebuni aerieni îmi dădeau lecţii subtile despe "cum să-ţi învingi temerile".
Pe la 13 ani am început să-mi manifest dorinţa de a ieşi afară, mai departe de faţa blocului- fiindcă până atunci nu credeam că e necesar să se afle-
-Bla, bla, răzvrătiri, dureri interioare, frustrări din pricina vârstei, eu neînţeleasă într-o lume crudă, bla bla-
Mai stau de vorbă cu ai mei, şi deşi pare trist sau plictisitor -fiindcă suntem o generaţie dubioasă- cred că e cea mai mişto chestie să-ţi spună mama ta ce şi cum ai voie să faci ca fata, cum e să fii fată, cât e de greu şi bla bla, iar apoi tac-tu care-ţi spune despre lumea asta necunoscută a băieţilor.
Când n-am voie să ies, nu e pe baza unui motiv concret sau a unei greşeli făcute de mine ci... " Aşa zic eu". Vreau să fiu băiat doar ca să spun:"Aşa zic eu".
Nu vreau să fiu genul ăla de fata lu' tata, dar e clar că n-o să scap niciodată de sub denumirea asta. Mi-am dorit foarte mult să fiu băiat doar ca sa nu fiu fată. Să am voie ce n-am voie.
Toate astea au sens după ce stai la vorba cu tata lu' fata, care-ţi spune scurt şi la obiect ce şi cum se întâmplă-n jurul tău.
(aici, în subsol, un text cu italice în care spun de ce am spus ce am spus)
Nu vă spun.
Comments
Post a Comment