Nici suspansul nopţii şirete nu mă înduplecă spre a rămâne singură în golul rămas în entitatea vechiului eu. Întunecime, strangulată de interpretabile simţiri. Obscuritatea asta îmi permite să visez. Paranoia, simt cum tremuricii din mâini se împrăştie-n tot corpul. Măcar mă lasă să mă tem. Măcar nu-mi dă totul de-a gata. Piele de găină în permanenţă, nu mai suport frigul, iar orice atingere mă înspăimântă. Nu văd nimic şi totuşi tot ce văd mă încântă.
Oare fiindcă văd ce vreau, ori amplific totul?
Plouă peste tot iar în mintea mea e iarăşi soare mizantrop.
Mă caţăr în copac şi încep să ţip, ţip cât mă ţine gura de tare, urlu. Speriată de propriile-mi forţe urlu constant sperând că ceva, cândva mă va face să încetez. Ore-n şir urlu de nebună sperând că voi fi oprită de orice altceva, dar urmează să fiu oprită de furtună.
Se întunecă brusc tot cerul, copacul abia de mă mai ţine, se rupe craca de sub mine, urlu în continuare constant, aşteptând ceva puţin mai palpitant. Nici furtuna asta ce distruge totul nu mă face să mă tem, mă plictisesc de ţipat aşa că scrijelesc pe scoarţa bietului copac, un alt copac. Îi distrug tot ce mai are viu, aparenţa unei vieţi implicit satisfăcătoare. Colonii de furnici nemuritoare, le scrijelesc şi pe ele, sunt o simplă vieţuitoare. Trec una peste alta moartă, îşi lasă în urmă orice surată. Ce vreme degajată. Scrijelesc constant în bietul copac, e pe moarte, îl văd aşa deranjat. Sar din copac, îl las aşa dezorientat şi plec, deşi demult l-am mângâiat acum renunţ şi-l las ,cred că m-am blocat.
Mă prefac debusolată, să vii să îmi explici fiecare amănunt, toate deodată. Să nu fiu atentă niciun pic la tot ce-mi spui, iar apoi, când vrei să vezi cum mă descurc să mă rătăcesc iar, aşa că hotărăşti să vii cu mine. Mă-ntrebi: Încotro? Eu zic doar: Hai cu mine! Pe-al nostru drum spre nicăieri întâlnim clişeica speranţă, o fugărim îndată ce se-apropie să vadă ce dorim.
Pluralul ăsta: ne dormi. Ne contopeşte, de ce să nu ne despărţim în: tu şi eu, cine vorbeşte? Suntem noi cerul şi pământul despărţiţi de-un orizont? Ori viaţa toată e doar una şi noi suntem doar orbi?
Oare fiindcă văd ce vreau, ori amplific totul?
Plouă peste tot iar în mintea mea e iarăşi soare mizantrop.
Mă caţăr în copac şi încep să ţip, ţip cât mă ţine gura de tare, urlu. Speriată de propriile-mi forţe urlu constant sperând că ceva, cândva mă va face să încetez. Ore-n şir urlu de nebună sperând că voi fi oprită de orice altceva, dar urmează să fiu oprită de furtună.
Se întunecă brusc tot cerul, copacul abia de mă mai ţine, se rupe craca de sub mine, urlu în continuare constant, aşteptând ceva puţin mai palpitant. Nici furtuna asta ce distruge totul nu mă face să mă tem, mă plictisesc de ţipat aşa că scrijelesc pe scoarţa bietului copac, un alt copac. Îi distrug tot ce mai are viu, aparenţa unei vieţi implicit satisfăcătoare. Colonii de furnici nemuritoare, le scrijelesc şi pe ele, sunt o simplă vieţuitoare. Trec una peste alta moartă, îşi lasă în urmă orice surată. Ce vreme degajată. Scrijelesc constant în bietul copac, e pe moarte, îl văd aşa deranjat. Sar din copac, îl las aşa dezorientat şi plec, deşi demult l-am mângâiat acum renunţ şi-l las ,cred că m-am blocat.
Mă prefac debusolată, să vii să îmi explici fiecare amănunt, toate deodată. Să nu fiu atentă niciun pic la tot ce-mi spui, iar apoi, când vrei să vezi cum mă descurc să mă rătăcesc iar, aşa că hotărăşti să vii cu mine. Mă-ntrebi: Încotro? Eu zic doar: Hai cu mine! Pe-al nostru drum spre nicăieri întâlnim clişeica speranţă, o fugărim îndată ce se-apropie să vadă ce dorim.
Pluralul ăsta: ne dormi. Ne contopeşte, de ce să nu ne despărţim în: tu şi eu, cine vorbeşte? Suntem noi cerul şi pământul despărţiţi de-un orizont? Ori viaţa toată e doar una şi noi suntem doar orbi?
Comments
Post a Comment