Nici în valuri nu mă mai împiedic. Trec indiferent prin lume şi fug şi merg şi stau şi sar, nu spun nimic, iar trec dar trăiesc fără de teamă. Când închid ochii văd cerul, cu stele arse de misterioase vremi. Nici nu vreau să mă acomodez cu lumea, petrec timpul în pierderea asta interminailă de timp. Îl pierd dar nu l-am câştigat vreodată.
Mă pierd în pierdere şi mă adâncesc în nimic. Stric iar totul şi mă-mpiedic.În abisul ăsta ce pare acum feeric mă distrage un singur mit, cum că-n viaţă ar fi moarte şi în moarte un nimic. Nimicul acesta chiar simbolizează ceva? Am rămas involuntar viu, fără să simt, pic în toate capcanele ce mi se-ntind. Îmi răman vii şi aţintiţi spre înalt, ochii, dar pică şi ei din visare şi mă coboară, brusc, fără nimic care să atenueze căderea aceea distrugătoare. Singurătate ascunsă în privi de statui tăcute fără simţ-nu mă minţi?- nici nu cred.
Nu teama de sine, nu încrederea în eul existent,nu...Frica de adâncimea bălţii în care mă aflu. Nu trece nici de glezne, momentan.
La fiecare început de rând la care spun: "Nu" o să şterg! Ar fi trebui să am deja scrise pagini...
Mă întorc la irelizabil. Mi-e oare mie frică de frica însăşi?
Nu mi-e frică!
Nu mi-e frică!
Nu ascult nimic!
Nu pierd timpu-n pagini, mă învârt din nou în timp. Nu induc minciuni în adevăr, nu prefac o frunză în codri de aramă, nu pun viaţa toată într-o ramă că sunt om şi eu, nu mă rog la Dumnezeu pentru vise, mă întorc spre lună şi-mi mărturisesc dorinţe cauzate tot de iluzoriu gând meditativ.
Mă pierd în pierdere şi mă adâncesc în nimic. Stric iar totul şi mă-mpiedic.În abisul ăsta ce pare acum feeric mă distrage un singur mit, cum că-n viaţă ar fi moarte şi în moarte un nimic. Nimicul acesta chiar simbolizează ceva? Am rămas involuntar viu, fără să simt, pic în toate capcanele ce mi se-ntind. Îmi răman vii şi aţintiţi spre înalt, ochii, dar pică şi ei din visare şi mă coboară, brusc, fără nimic care să atenueze căderea aceea distrugătoare. Singurătate ascunsă în privi de statui tăcute fără simţ-nu mă minţi?- nici nu cred.
Nu teama de sine, nu încrederea în eul existent,nu...Frica de adâncimea bălţii în care mă aflu. Nu trece nici de glezne, momentan.
La fiecare început de rând la care spun: "Nu" o să şterg! Ar fi trebui să am deja scrise pagini...
Mă întorc la irelizabil. Mi-e oare mie frică de frica însăşi?
Nu mi-e frică!
Nu mi-e frică!
Nu ascult nimic!
Nu pierd timpu-n pagini, mă învârt din nou în timp. Nu induc minciuni în adevăr, nu prefac o frunză în codri de aramă, nu pun viaţa toată într-o ramă că sunt om şi eu, nu mă rog la Dumnezeu pentru vise, mă întorc spre lună şi-mi mărturisesc dorinţe cauzate tot de iluzoriu gând meditativ.
Comments
Post a Comment