visăreasa

C-un ochi căprui priveşti mereu zâmbind, Timidul. Să-ţi fie frică de timid? Ţie să-ţi fie frică? Te văd zâmbind mereu la laş, Fiindcă nu îţi e frică. Te văd trecând pe-un nouraş, În lumea ta , cea mică. Nici de secret nu te-ai ferit, L-ai învăţat-ntru totul! De zâmbit de-atunci nu te-ai oprit, Ci l-ai împărtăşit, Cu zâmbetul mereu pe chip, C-un secret atât de important, un mit. Tu, lângă mine ai venit, Mâinile mi le-ai despletit, Iar pleoapa singurului meu ochi, Tu singură mi-ai descoperit. Cum să îi mulţumeşti unui astfel de tu? Să trag de car? Să scot şi fum? Să lupt c-un crocodil? Să trag din tun? Ce să complic aşa din scurt... Cuvinte scrise de-un urât? Cu inima îţi spun acum, Un fel de drag, sau de-un drum bun. Că te iubesc atât de mult, Că tare aş vrea să te mai strâng.

Picior peste picior şi cu ochii-n ochii tăi, Insinuez pe scurt un fel de sărut, Privesc subtil în bordul luminat al minţii, Mele. Cad scurt şi insensibil pe pieptul tău, Simt vibraţii din interior de parcă ai zice ceva... Nu-mi pasă ce. Simt cum inima-ţi bate din ce, în ce mai tare, Mă-ntreb de ce... Nu-mi mai pasă de ce, Tot ce aveam nevoie era în al tău torace, Acum depind de ce se află acolo. Ba nu,niciodată n-am depins, E doar un foc aprins, Oricând o ploaie îl va potoli. Ori, oricând un vânt îl va înnebuni. Aproape îţi adorm în braţe fiindcă nu-nţeteleg ce faci, Nici nu vreau să înţeleg, E plăcut să taci.

Ce stăpân eram acum ceva timp, Pe dealurile de aici, Le stăpâneam cu stimă de sine, Cu drag de stăpânitor. Conduceam cârma atât de bine, Încât pe apă mi se părea că zbor. Până mi-am dat seama că, De fapt, eu , tot ce-i legat de mine stăpâneam. Atunci tot ce credeam, se-nvârtea, În jurul a cu totul altceva. De unde să ştiu eu până atunci, Că stăpân de sine eram? Atunci de făcut nu ştiam ce să mai fac, De stăpânit m-am şi lăsat. Ce să stăpâneşti când nu ştii ce-i? Tot ce era atunci aşa frumos, Atât de bine stăpânit, Aşa voios, S-a preschimbat peste noapte în eu, Eu de acum... Ce-oi fi? Stăpân de sine mă numesc? Sau distrugător de bine? Ce isteţ.

O să-mi închid ochii e tot ce mai pot face. Să-i ţin deschişi să ce? Să văd cum intră ace? De ochii ţin deschişi, sub pielea mea de-un străveziu intens, Văd vene, ce întruchipează sânge, Îl simt ducându-se... La naiba! Simt cum prin al meu sânge pleacă şi ele... Toate problemele mele. Se duc cam toate unde vor, însă o mică majoritate, Pe un pridvor, plasat pe una din cămeruţele din cordul meu, Undeva, undeva la stânga. În atriul drept. Nu prea ştiu ce spun, dar de-ar fi să aleg un drum... Aş merge pe al tău, pare mai bun.  Nu ştiu ce spun acum stăpâne! Iertare vreau să cer, de ai putea, Să mă duci şi tu departe... Departe, departe de cer! Nu-ţi cer nimic, ci doar un sfat. Ce fel de chip întruchipează magnificul? Ah... El? Şi am pornit pe drumul lui,  Şi în picior îmi intră un cui, Nu mă plânsei, nu mă văităi, Căci drumul, eu îl alesei. Şi ce-aş putea să fac acum?  Să prind un drac? Să tac, să tun? Mai bine spun c-o ia...

Încet deschid unul din ochii mei, Întinsă pe pătura de muşchi moale şi verde, A pădurii din mine. Ce să-i zic celuilalt ochi să se deschidă? Parcă-i e frică de tot. Îi zic: Descchide-te în faţa luminii Şi-mi zice parcă cuprins de tăcere: -Tu vrei să mor? Îi spun cuprins de-un dor de văz; -Iar eu cu ce-aş vedea, după moartea ta? Încet, încet începe a se uita.... Şi uită, uită absolut tot ce-mi zicea... Tot ce ştia era de fapt, frumosul. Tot ce vedea era de fapt scârbosul, Tot ce uita era mirosul.... În luminişul bine ascuns în pădurea mea, Ochii-şi încurcau privirea. Lumina devenea, brusc, umbră. Frumosul devenea,încet, încet, hidosul. Blajinul devenea fiorosul. Iar eu, om cu gândire limpede ca mlaştina, Îmi încalec gândurile umbrite, În hidosul suflet fioros, Ce de limpezit s-a... Săturat!