Urlet către dor

Flori de maci şed sub copaci,
Furtuni reci adună melci.
Frunze roşii de cireş cad alene pe podeţ,
Şi-mi adună zâmbetu-ntr-un nor.
În păduri adăposteam un dor,
Şiroi de ape-l fermecau,
Dar dânsului nu îi plăceau.
De dor se tot plimba-n păduri,
Se tot văita în strigături,
Şi tot urla şi tot ţipa
Şi mâna stângă şi-o fărma.
Lovea copaci, strivea gândaci,
Gândea la singuratici...
Dorea umilul dor să aibă,
O viaţă fără de păduri,
Fără de strigături,
Fără de ape fermecate,
Dorea o stea, o stea a sa.
Fiind singurul meu dor,
Am zis să-i şi îndeplinesc un vis,
O stea i-am dat!
De fericire-a tot strigat.
Dar când pe stea dânsu-a urcat,
Îndată dorul a încetat.
Urla de jale, plângea-n pumnale.
Doar noaptea o zărea,
Dar ziua el iubea.
Plângea de teama,
Striga de dor,
De dorul său de mlaştini din păduri!
De macii roş de sub copaci,
De şiroaiele curgătoare, cele fermecătoare.
I-am dat drumu-n păduri,
Zburda neîncetat, o clipă n-a urlat.
Cu gândul meu odataă parcă a zburat,
La luminiş,
Privea în gol, la steaua...
La steaua  ce se-arăta acum pe-un nor.
La steaua sa.