Pierdut

Sub mintea-mi încurcată a răsărit luna. Ce să-i zic mamei când mă întreabă ce-i în capul meu? Luna? Pe întregul cer ce-mi acaparează inima răsar stelele, iar luna? Stă acolo parcă voind să aibă ea toată lumina. Stelele, apar din ce în ce mai multe, din neant, iar luna suspină parcă mai strident, evidenţiind dorinţa supremă de a avea toată atenţia. M-arunc şi-ncerc să număr stelele, mă pierd în frumuseţea lunii, ce abuză de atenţia mea nemărginită, de felul în care o privesc, ca pe stăpână. Încep să îndrăgesc obscurcitatea nopţii şi să ador luna. Ajung la momentul frumuseţii absolute. Cum să numesc astfel de astru ce-mi mângâie nopţile şi umple zilele de dor? Simplitate, fără ea simt că mor. Răsare soarele! Parcă simt cum vrea să-mi strice legătura cu luna. Acum că-i ziuă, aştept luna, ea-i stăpâna! Ce treci aşa greu ziuă? Doişpe ceasuri ai, ca negura. Însă ea, hm, trece fulgerător de iute! Trece prin torace şi prin minte!
În sfârşit văd ce vreau. LUNA! Parcă mai rece şi absentă ca întotdeauna...Oftează atât de-adânc, că-i simt eu oful pe şira-mi spinării.Aşteptând, ea, să întreb,eu, omul: Ce-i cu tine?
Nu pot, indiferenţa ei, îmi leagă sufletul cu sârmă, îl îngroapă lângă apă şi mă plânge de nebună.
Aştept zorii, să văd eu, mai bine norii.
-Eu, mi-s luna, nu stăpâna... Ah tu,om! Ce-mi spui acuma? Îţi leg sufletul cu sârma?Sârma cui? Eu?! Eu sunt nebună? De-unde atâta frumuseţe, dragoste şi...hmm... Tandeţe? Lasa-mă să fiu şi rece, distrugătoare,absenta, un pic, doar un pic indiferentă. Om absent, îmi spui acuma ,eu sunt inima, nu luna...