visăreasa

M-adâncesc în lanurile-i de spin, Măr oferit ca dar divin, Feminin. Clipe rătăcitoare suferinde, Înzestrate parcă de amurguri, limpede. Şi plutesc armonizat pe-un amplu şi sofisticat, Nimic. Tulbur clariate şi măresc luminoziteatea obscurului, De dragul susurului de vis aprins, M-ai prins! Cutreier dezechilibrat o viaţă şi mă-ntorc, Azi dimineaţă! Cunoscător de mit, Uşor tulburat mă ridic. Plânsete de lumini izolate şi mări scufundate, Vieţi ca la carte, Aproape moarte. Impresionat de realitate te împiedic, Mă întorc spre-ntunecos, sperând la dos, Dar înzestrat de teama, lumea iar mă cheama. Şi mă-ntorc... Prins în solzi adânci-suspină- Prins parcă de-o rădăcină, Cine or să vină?

Căpitan ancorat în mările-i de vin, Culcat pe o parte visând la divin, "Ce pluteşti mare?" Întrebă el secat de venin. Vicii secante şi ploi de suspin. Limpede apă distrusă de chin, Îmi îneci căpitanul aflat în impas. Mi-l duci de nas! Îl plânge iubita de moarte măiastră, El moare slujindu-şi catargul drept viaţă, Şi clatină marea de-al său simplu vas, Urlă de moarte şi de necaz, Leagănă-şi trupul dezinteresat şi-şi urmează nemurirea, Drept împărat. Apucă a trage în piept doar venin. Şi arde în pipă sprând la dar divin, Schimbă şi foia şi-aruncă sublim, Filtru fals de venin. Nu crede în moarte crede-n calvar, Pierdut în al său Paradis Infernal! Stinge tutunul drep candelabru şi-şi scrijeleşte pe faţă, Chip macabru. Cearcăni umplute de tortură şi ochi injectaţi cu ură. Priveşte în jos amar de timp, se stinge încet,încet doar în vid. Căpitanul moare până s-ajungă la ţărm, Ultima suflare o strigă spre înalt Plecându-şi capul, Nevinovat.

De aia în loc să îmi atenueze căderea, Mă-mpinge de la spate. Orice lumină mă crede viu doar din perspectiva vieţii, Sunt mort, rupt, la venirea dimineţii. Astenie de primăvară sau stare intelecutuală structurală? Principiu înţeles greşit, nu mai ţine doar de tine, Ci de mine scufundat în ape până în nisip. Şi plutesc pe mările-mi secate de sarcastic vis, Pierd lupte marine cu stânci sterpe de neînţelegeri. Ştii ce? Le cred şi le înţeleg, se pierd odată cu pierderea mea, În înfinit mă tot împiedic pe de rost. Chip anost furat de ample dureri scufundate în nimic, Aventuros,uman şi câmp ars de soare sfânt, Unde sunt? Nor pierdut de haită, hai vină şi te vaită de-al tău gol, Nor plutitor. Aprins de umbra-mi neagră din abis, mă tot învârt în paradis, Pierd esenţial cuprins, Incipit rătăcit şi el în interiorul propriului său dinadins. Ah, cât de surprins.

Martori unei zile de marţi, Căutăm lumini să mâzgâlim copaci. Rămânem capturaţi de timp, Pierdut. Murmurăm constant aceleaşi vorbe , suspinăm amare slove, Vedem cum lumea largă trece dintr-o zi în altă Moarte de mulţimi -Noi rămânem marţi- Cresc tărâmuri pline toate de trifoi, Îl strâmut în ochii goi, Mort de vise-n toi. Vremea unei zile noi tot trece, Marţea arde, nu mă-ntrece! Nu ştiu unde, Nu ştiu când, Cât e timpul? Cum? Mă frâng? Şi mă pierd total de turmă, mă înghite-un nor de ceaţă, Zarea-arată dimineaţă şi focul din piept mă conduce drept În lumea mare! Pierd vederea-n faţă şi văd dintr-un colţ, Totul de-o culoare eu de-o nulitate infinită, Nu leg lumea de-a mea gleznă, Îmi leg gâtu-n aparenţă. Mă arunc prin bălţi, Vizitez tărâmuri arse, Fricile mi se retrag din nou în vid -Pornind-  Vreau să văd iar răsăritul, Să alunec printre mituri, Să culeg o stea Să o pun sub saltea. Marea mea e marea mea!

Nici în valuri nu mă mai împiedic. Trec indiferent prin lume şi fug şi merg şi stau şi sar, nu spun nimic, iar trec dar trăiesc fără de teamă. Când închid ochii văd cerul, cu stele arse de misterioase vremi. Nici nu vreau să mă acomodez cu lumea, petrec timpul în pierderea asta interminailă de timp. Îl pierd dar nu l-am câştigat vreodată. Mă pierd în pierdere şi mă adâncesc în nimic. Stric iar totul şi mă-mpiedic.În abisul ăsta ce pare acum feeric mă distrage un singur mit, cum că-n viaţă ar fi moarte şi în moarte un nimic. Nimicul acesta chiar simbolizează ceva? Am rămas involuntar viu, fără să simt, pic în toate capcanele ce mi se-ntind. Îmi răman vii şi aţintiţi spre înalt, ochii, dar pică şi ei din visare şi mă coboară, brusc, fără nimic care să atenueze căderea aceea distrugătoare. Singurătate ascunsă în privi de statui tăcute fără simţ-nu mă minţi?- nici nu cred. Nu teama de sine, nu încrederea în eul existent,nu...Frica de adâncimea bălţii în care mă aflu. Nu trece nici de gle...

Captiv în utopii nu mă las purtat pe ape vii, Muritor ţinut în frâu de vis pierdut în râu. Activ mental pierdut pe-un val, Oftat privat de sens de-un singur univers. "Nu vreu să mă mai vezi!" Strigă oful neînţeles şi privea într-un punct, perplex. Nu susţinea nimic, se schimba subit, părea nedumerit. Vânt şi ploaie şi nori de ziuă, mă călcau şi-mi destrămau  Naiv gând de muritor, simţ stăpânit de-un controlor. Păzit de-un condor prefăcut în stranui călător Pornit pe văi şi fugărit de-un amplu fior,  Părăsit de simţ centrat pe-un dor,  Iluzoriu amplasat pe-un nor. Senin brusc şi pierdut în ceruri fără vieţi şi fără vii, Pe-unde îmi mai vii?

Nopţi de vise şi realuri întâmplate-n zori de zi, Ah, ce mi-aş dori să fii atât de orb! Doar pe mine să mă vezi,  Să mă vezi întinsă-n lumea vie. Nu vreau să fiu eu viaţa-n foi de existenţă. Iarăşi am absenţă! Nu cred în nopţi fără lumină, -Sunt nopţi fără lună plină- Ce fel de zi ar fi, zi în care n-aş mai fi? Te-ai pierde-n valuri de vieţi grele,  Ai arde jocuri de zăbrele,  Ai sta cu gându-n patru părţi,  Ai trage-n piept tutun şi-ai arde foi de cărţi. Asta-ncerc să te învăţ,  Pornneşte-n zi de dimineaţă,  Bea roua de pe verdeaţă  Şi plânge-te a doua zi, cu mine nu vei mai vorbi. De ce? Ar fi atât de anost s-o dau acum la-ntors.  Nu-i nici viscol, nici amar de ceaţă, E roua de pe verdeaţă,  Nu spun ceea ce mă supără,  Las gândul , şi-mi spintecă din nou o zi. Nu mai veni. Minţi amurgul trist, Căci mie mi-ai promis o viată lungă, Te las pe tine pământean şi aici mă plec,  Renunţ...