visăreasa

Nici în valuri nu mă mai împiedic. Trec indiferent prin lume şi fug şi merg şi stau şi sar, nu spun nimic, iar trec dar trăiesc fără de teamă. Când închid ochii văd cerul, cu stele arse de misterioase vremi. Nici nu vreau să mă acomodez cu lumea, petrec timpul în pierderea asta interminailă de timp. Îl pierd dar nu l-am câştigat vreodată. Mă pierd în pierdere şi mă adâncesc în nimic. Stric iar totul şi mă-mpiedic.În abisul ăsta ce pare acum feeric mă distrage un singur mit, cum că-n viaţă ar fi moarte şi în moarte un nimic. Nimicul acesta chiar simbolizează ceva? Am rămas involuntar viu, fără să simt, pic în toate capcanele ce mi se-ntind. Îmi răman vii şi aţintiţi spre înalt, ochii, dar pică şi ei din visare şi mă coboară, brusc, fără nimic care să atenueze căderea aceea distrugătoare. Singurătate ascunsă în privi de statui tăcute fără simţ-nu mă minţi?- nici nu cred. Nu teama de sine, nu încrederea în eul existent,nu...Frica de adâncimea bălţii în care mă aflu. Nu trece nici de gle

Captiv în utopii nu mă las purtat pe ape vii, Muritor ţinut în frâu de vis pierdut în râu. Activ mental pierdut pe-un val, Oftat privat de sens de-un singur univers. "Nu vreu să mă mai vezi!" Strigă oful neînţeles şi privea într-un punct, perplex. Nu susţinea nimic, se schimba subit, părea nedumerit. Vânt şi ploaie şi nori de ziuă, mă călcau şi-mi destrămau  Naiv gând de muritor, simţ stăpânit de-un controlor. Păzit de-un condor prefăcut în stranui călător Pornit pe văi şi fugărit de-un amplu fior,  Părăsit de simţ centrat pe-un dor,  Iluzoriu amplasat pe-un nor. Senin brusc şi pierdut în ceruri fără vieţi şi fără vii, Pe-unde îmi mai vii?

Nopţi de vise şi realuri întâmplate-n zori de zi, Ah, ce mi-aş dori să fii atât de orb! Doar pe mine să mă vezi,  Să mă vezi întinsă-n lumea vie. Nu vreau să fiu eu viaţa-n foi de existenţă. Iarăşi am absenţă! Nu cred în nopţi fără lumină, -Sunt nopţi fără lună plină- Ce fel de zi ar fi, zi în care n-aş mai fi? Te-ai pierde-n valuri de vieţi grele,  Ai arde jocuri de zăbrele,  Ai sta cu gându-n patru părţi,  Ai trage-n piept tutun şi-ai arde foi de cărţi. Asta-ncerc să te învăţ,  Pornneşte-n zi de dimineaţă,  Bea roua de pe verdeaţă  Şi plânge-te a doua zi, cu mine nu vei mai vorbi. De ce? Ar fi atât de anost s-o dau acum la-ntors.  Nu-i nici viscol, nici amar de ceaţă, E roua de pe verdeaţă,  Nu spun ceea ce mă supără,  Las gândul , şi-mi spintecă din nou o zi. Nu mai veni. Minţi amurgul trist, Căci mie mi-ai promis o viată lungă, Te las pe tine pământean şi aici mă plec,  Renunţ la viată şi mă-ndrept spre noapea acră, Ah, du-mă-o

Nici suspansul nopţii şirete nu mă înduplecă spre a rămâne singură în golul rămas în entitatea vechiului eu. Întunecime, strangulată de interpretabile simţiri. Obscuritatea asta îmi permite să visez. Paranoia, simt cum tremuricii din mâini se împrăştie-n tot corpul. Măcar mă lasă să mă tem. Măcar nu-mi dă totul de-a gata. Piele de găină în permanenţă, nu mai suport frigul, iar orice atingere mă înspăimântă. Nu văd nimic şi totuşi tot ce văd mă încântă. Oare fiindcă văd ce vreau, ori amplific totul? Plouă peste tot iar în mintea mea e iarăşi soare mizantrop. Mă caţăr în copac şi încep să ţip, ţip cât mă ţine gura de tare, urlu. Speriată de propriile-mi forţe urlu constant sperând că ceva, cândva mă va face să încetez. Ore-n şir urlu de nebună sperând că voi fi oprită de orice altceva, dar urmează să fiu oprită de furtună. Se întunecă brusc tot cerul, copacul abia de mă mai ţine, se rupe craca de sub mine, urlu în continuare constant, aşteptând ceva puţin mai palpitant. Nici furtuna

Nopţi moarte adunate, Le car pe toate-n spate, mă domină, Întunecate, înspăimântate, nopţi furate. Zile îndurerate de nopţi neuitate. Fulgere de furtuni amestecate-n certuri din noapte. Flăcări ude ,scrum făcute de picuri argintii Unde-i urma nopţii ,vii? Stele şterse de umbrele, Luna arde din zăbrele. Oare-o fi o întâmplare? -Lună, soarele răsare, Noaptea iar mă fură toată şi mă duce-nfometată Pe o apă, mă scufundă şi mă lasă supărată. Leagă ea, de mâna-mi străvezie toată, o piatră, Ce apă!!! Lin, ajung să-nghit frunza ceea de pelin. Pe unde vin? Amar divin, ochi plin de chin. Ziuă albastră, lasă-mă în viaţă, Ceaţă... Noapte grie, lasă-mă vie, Feerie.

Adolescent răpit de sol Scufundat în nămol până peste picior. Fără control tremură şi-mi pare Ahtiat de-o simplă plimbare pe sub felinare. Plăpând, naiv şi trist apare, Adolescent sub felinare... Ochi înstelaţi de vise, Adolescent cu visări triste. De beznă pare-nfometat, S-aruncă-n lanuri ca pe pat. Şi-l doare orice întrebare pusă Fără de răbdare. Adolescentul cade lat şi plânge parcă ambalat "Ce lume bună mi-e stăpână, ce fel de sclav voi fi pe lună?" Şi plânge adolescentul trist, şi plânge, plânge făr' de vis, Devine una cu pământul, se face apă precum gândul. Răsare-n roua dimineţii, Cern norii vieţii. Răsare-un soare plin cu aer de mare, Mă face să mă simt pe calea de a fi înţeles. -Dumnezeu/nonsens- Izvoare curg şi lasă-n spate urme deşarte, Adolescentul vrea să fugă fără rugă, Vrea să smulgă orice ramură, s-aducă Cevaul lui în a sa muncă. Flori netezite par suliţele aţintite, Nicio mişcare, suliţele pătrund... Dureri toracale. Inima, pom